Stim, pe de rost, dezacord cu dezacord, minciuna cu minciuna si grimasa cu grimasa, ce urmeaza sa spuna: comentatorii, liderii de partid, parlamentarii, primul-ministru contra presedintelui si presedintele contra primului-ministru.

Ce ne desparte de ceilalti, de societatile care reusesc sa strapunga repaosul si fac pasi inainte? De ce ne urnim cu o intirziere care ne obliga sa regretam timpul cazut in lungi epoci de irosire? De ce n-avem nervul consecvent al neamurilor pe care, altfel, le persiflam, sub acuzatia de monotonie? Avem deja o literatura vasta si inselatoare care aduna raspunsuri iritate si teorii

neverificabile. Stimabil si inutil. Intre timp, norvegieni, elvetieni, englezi si alti limitati pe care ii plingem in clipele noastre de autoestimare pozitiva fac, pur si simplu, treaba. Isi propun ceva, trag o linie care duce de la A la B, discuta in clar, tin alegeri, croiesc guverne, sint mereu la termen si la tinta. Romania politica si mediatica are alta reteta: sta.

Sta vorbind si vorbeste stind, cu un nesat de neinteles. In doi ani si jumatate de politica si televiziune, tema Basescu contra Tariceanu si varianta ei Tariceanu contra Basescu au inceput ca urgenta, au continuat ca obsesie si, in cele din urma, ca izvor national de apa plata si plictis mineral.

In jur, sistemul media, inclusiv subsemnatul, s-a crispat pe conturul acestei teme pe care a discutat-o pina la desfigurare reciproca. Un singur lucru a ramas viu si coerent, la capatul fara de capat al acestei nevroze temeinice: plictisul.

Plictisul de tot ce misca cu o mapa in mina sau cu o parere pe la televizor, de toate proiectele si aliantele, de cei ce vor sau cred ca spun adevarul, de cei ce ar putea precum si de cei ce nu mai pot de mult.

Doua lucruri tin in viata aceasta tocatura subatomica a timpului: repetitia si, imediat