Într-una din anchetele Cotidianului, câţiva scriitori erau întrebaţi care dintre cărţile scrise de ei până în acel moment li se pare cea mai proastă (formulez brutal o întrebare pusă cu mai multă diplomaţie). Deşi, cum se ştie, scriitorii nu sunt judecători tocmai obiectivi ai propriilor cărţi, de data asta cred că răspunsurile au fost corecte: peste jumătate dintre ei au spus că e vorba despre cartea de debut. Prima carte e trăită de autor cu maximă intensitate, dar importanţa ei e adesea mai mult de perspectivă decât imediată. În ea se caută mai degrabă semnele succesului din viitor, decât valoarea de azi. Există o convenţie tacită a criticii să judece debuturile cu un cântar mai blând, de aceea premiile de debut au o secţiune separată. Excepţie fac debuturile târzii, mai întotdeauna de valoare. Oricum, aceste răspunsuri m-au făcut să mă gândesc nu atât la semnificaţia cărţii de debut, ci la aceea a modului în care îţi trăieşti debutul. Unii îl trăiesc doar la prima carte. Alţii nici la prima. Iar câţiva, ca Arghezi, se consideră debutanţi la fiecare.

Cele mai bune pagini despre momentul debutului publicistic sunt, pentru mine, în Enigma Otiliei. Chiar dacă acolo e vorba de o publicaţie medicală, e foarte probabil ca G. Călinescu să-şi fi transpus propriile trăiri din momentul în care, tânăr student la Litere şi Filozofie, şi-a publicat cel dintâi articol. Episodul debutului este lăsat sistematic deoparte, când se discută portretul lui Felix. Or, secvenţa spune multe nu numai despre personaj, dar şi despre relaţia profesor-discipol şi discipol-colegi, în preajma lui 1910, în interbelic sau azi, de aceea cred că merită repovestită. Felix, student în anul I la medicină, este remarcat de profesorul de psihiatrie, un savant blând şi onest. Acesta îi propune să publice într-o revistă. Un intern încearcă să-l descurajeze pe viitorul debutant, calomniind