Primul roman al lui Mircea Horia Simionescu, Nesfârşitele primejdii (rămas la o singură ediţie, cea din 1978), e şi cel mai bun, ca şi Matei Iliescu (1970) pentru Radu Petrescu. Scriitorul îşi făcuse toate exerciţiile şi toate antrenamentele posibile până atunci. Ingeniosul bine temperat (I. Dicţionar onomastic, 1969; II. Bibliografie generală, 1970) înregistra parodic şi specula ludic toate convenţiile literaturii epice, într-un dicţionar inepuizabil de nume şi de opere. Exuberanţa construcţiei estetice se manifestă din plin în amalgamul de naraţiuni, în invenţia de personaje, în exploatarea unor teme tradiţionale (ca, de pildă, dobândirea unei moşteniri), după cum inteligenţa care gândeşte posibilul, în contraponderea realului, nu se poate abţine de la demistificarea literaturii. Jocul cu ficţiunea în Nesfârşitele primejdii presupune o satisfacţie a instaurării convenţiilor narative, afişate la îndemâna cititorului ademenit că are acces la secretul producerii romanului. Construcţia şi deconstrucţia, credibilizarea şi decredibilizarea naraţiunii, ficţionalizarea naratorului şi verosimilizarea romancierului ca personaj devin un fel de joc de societate la care este invitat să participe cititorul. Nesfârşitele primejdii e o carte care cuprinde cu largheţe, enciclopedic şi umoristic, întregul repertoriu de convenţii ale metaromanului, ale postmodernismului epic, ale prozei corintice (cum a numit-o N. Manolescu). Creatorul demiurgic e printre noi, e un constructor jovial al textului, fragmentat în piese de puzzle. Şi-a abandonat transcendenţa din romanul realist sau doric (în termenii aceluiaşi critic). Reflecţiile despre roman ocupă o mare parte din ecranul naraţiunii. Livrescul, ironia, parodia, ludicul, artificiul decid într-un roman prin excelenţă autoreflexiv. Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu, protagoniştii Şcolii de la Târgovişte, împreun