"Renumitul sculptor Ovidiu Maitec s-a stins din viata la Paris, in 18 martie 2007." Lapidar si ravasitor suna acest ferpar citit pe un pat de spital cu mult mai tarziu decat data evenimentului. Vestea avea sa-mi adanceasca suferinta. Anii din ur
Ne cunoscuseram cu multi ani in urma, in atelierul din Pangratti al pictorului Alin Gheorghiu, cam in perioada cand el destelenise riguroasa morga britanica cu spectacolul sau sculptural la faimosul Festival al artelor de la Edinbourgh. Mie imi aparuse de cateva saptamani prima placheta de poeme. Carti de vizita inevitabile pentru infiriparea unei prietenii ce ma magulea. Sporadic, ne-am mai intalnit in ograda din Baneasa a lui "Bat" (George Apostu), la confesive ceasuri de pierzanie! Apoi, a fost regalul de la Dalles din '85, unde Maitec exulta prin lectia lui de post-modernitate, avant la l?ttre, avand ca reper absolut modelul vestigionar brancusian, iar ca suport ontogenetic - fervoarea imagistica seculara a cioplitorilor in lemn de pretutindeni!
Exact ceea ce o facea sa exclame si pe Hilary Spurling, in comentariul ei din suplimentul cultural al oficiosului The Observer, cu prilejul "descalecatului" englezesc al artistului roman: "Printre cele mai ciudate si mai seducatoare, dintre toate spectacolele ciudate din Edinburgh - observa comentatoarea - se numara cel montat de Ovidiu Maitec... Ceea ce surprinde probabil cel mai mult, este modul ferm si gratios in care formele sale taie aerul. Simti peste tot influenta profunda si subtila a lui Brancusi".
Realitatea este ca, in cazul lui Maitec, recunoasterea internationala a premers si a depasit-o pe cea de care s-a bucurat (totusi!) in tara, in pofida unor gesturi "colegiale" mai radicale. Le-a tratat cu deferenta, desi indarjirea lui de lemnar vanjos si hotarat l-ar fi indemnat la reactii mai taioase! Si-a gasit cumpanirea in scrutarea tacuta
