Alexandru Dobrescu Intr-un eseu de tinerete asupra Societatii Regale de Literatura, Thomas Babington, devenit ulterior Lord Macaulay, exprima cateva interesante pareri despre concursurile literare si premiile ce disting obisnuit productiile considerate de jurii a fi cele mai merituoase. Chiar daca peste opiniile in cauza s-au scurs aproape doua secole, ele merita pomenite, mai ales intr-o tara ca a noastra, unde sumedenia de premii (satesti, comunale, orasenesti, judetene, regionale si, evident, nationale) abia de reuseste sa incununeze o infima parte dintre beletristii cu acte, pe zi ce trece mai numerosi si mai dornici de recunoastere.
Un poem premiat - sustine Macaulay - e aidoma unei oi premiate. Scopul concurentului pentru premiul zootehnic este sa produca un animal nu pentru a fi mancat, ci pentru a cantari cat mai mult; ca urmare, isi indoapa victima pana face din ea un monstru de grasime, la a carui vedere pana si hamesitilor le-ar pieri pofta de mancare, dar pe care juriul, satul altminteri, il pretuieste exclusiv in functie de greutate. Scopul concurentului la un premiu literar e asemanator: sa produca o scriere nu atat buna, cat umflata, care sa-i dea juriului impresia de maretie.
Si asa cum singura utilitate reala a oilor premiate sta in cresterea productiei lumanarilor de seu, principala calitate a literaturii premiate este aceea ca poate fi intrebuintata nesmintit la aprinderea tigarilor.
Si, ca sa nu mai incapa indoiala cu privire la inutilitatea unor astfel de competitii, Macaulay povesteste o intamplare de la curtea imparatului Gomer al Babilonului. Se zice ca, intr-o zi, nemultumita de calitatea vinului, sleahta de betivi din cercul apropiatilor imparatului l-a rugat sa faca ceva spre indreptarea lucrurilor. Iar Gomer a decis sa organize un concurs pentru cel mai bun vin din imparatie. Numai ca nici unul dintre vinuri
