La ultimul spectacol pe care l-am urmărit în Sala Rondă de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti am trăit o gamă bogată de sentimente, unele inedite. Ele mi-au fost prilejuite de piesa intitulată Jérôme Bel, realizată de coregraful francez Jérôme Bel. Primul sentiment a fost de jenă, în clipa când în scenă au intrat patru interpreţi în pielea goală. Nu este prima oară când văd dansatori goi, apariţia lor fiind însoţită de fiecare dată de acest sentiment, care, în unele cazuri, a dispărut însă curând, estompat treptat de plăcerea de a le urmări dansul. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la un spectacol creat de Bill T. Jones. Şi mi s-a mai întâmplat acelaşi lucru şi altă dată. Dar, în general, ce pot face! Sunt rezultatul unei mentalităţi şi al unei culturi dezvoltate pe aceste meleaguri de câteva mii de ani, în care trupul apare gol numai în intimitate. Pot să mă eliberez de acest sentiment doar furată de încântarea adusă de frumuseţea unei mişcări. De astă dată nu a fost însă cazul. Corpurile nu aveau nici proporţii, nici forme plăcute. Poţi trece şi peste astfel de neajunsuri dacă plastica unui corp îţi vorbeşte despre o lume creionată apăsat, precum în dansul expresionist, dans care a încorporat urâtul, dar un urât expresiv, încărcat de sens. Nu se dorea însă nimic de acest fel şi nici nu se dansa, ci se urmărea doar prezentarea corpului uman ca atare şi a "semnificaţiilor lui uzuale", adică, trebuie să traduc, a nevoilor lui fiziologice, cum ar fi aceea de a urina, fapt petrecut şi el pe scenă. Aici a intervenit, din nou, un sentiment de stânjeneală, urmat apoi de sentimentul inedit de care vorbeam mai sus, acela de silă, pe care nu l-am mai trăit niciodată la vreun spectacol de orice fel. Acest ultim simţământ a acompaniat momentul când "interpreţii" au luat în palme rezultatul acţiunii lor uzuale şi au început să şteargă de pe fundal, cu acest produs sau cu tra