Într-unul din numerele recente al României literare (19 din 18 mai, p. 30), un domn Horia Stoicanu, ce pare a fi obsedat de bizareria coincidenţelor şi de idealul atletic de a fi luat primul startul într-o întrecere ideală, încearcă, într-o proză pâcloasă, plină de-ncâlcituri de fraze şi de o densă harababură de cuvinte nepotrivite, să facă, "folosind puţin din zburătorul timp" (cum scrie d-lui, dorind să fie şi poetic), ceea ce d-sa crede a fi "o necesară punere la punct" a "crititicilor" "traducerii" sale a Istoriei ieroglifice de Dimitrie Cantemir. O "traducere" a cărei istorie a început, deduc din scrisele d-lui Stoicanu, cam prin 1986, "sub dictatură" (deci cuantumul meritelor sale se amplifică printr-un gramaj politic), că a trecut prin mai multe avataruri şi că, în cele din urmă, a fost publicată în anul 2000 (deduc, pentru că d-sa uită să precizeze anul de apariţie) sub egida Editurii "Alma-Tip". întrucât am publicat şi eu, în anul 2000, - "bizară coincidenţă!", exclamă sensibilitatea d-lui Stoicanu -, sub egida Editurii "Gramar", o ediţie "ticluită" a capodoperei cantemirene, pentru că dl Stoicanu îmi amestecă numele printre nişte aluzii ciudate, când laudative, când critice (voia d-sale ca la Banul Ghica!), dar - aici e aici! - şi dezonorante în ce mă priveşte, sugerând că între mine şi dl Ion Marinescu, directorul Editurii "Gramar", ar fi existat nişte înţelegeri oneroase menite să submineze publicarea "traducerii" d-sale şi "întâietatea absolută" a ideii de a traduce textul cantemirean (idealul atletic al "startului absolut" pe care l-am pomenit mai sus), pentru că dl Horia Stoicanu se străduieşte prin bolovănişurile sale de cuvinte să le inducă cititorilor ideea că i-am plagiat "traducerea" şi pentru că nu mă caracterizează indiferenţa pseudo-aristocratică, mai ales atunci când îmi este pusă sub semnul întrebării, de-a dreptul contestată sau fie şi numai