Toamnă

M-am trezit cu raza de soare înăuntru,

Ca o lamă de cuţit,

Galbenă şi plină de praf,

înfiptă în fereastra camerei de la demisol.

Fereastra e undeva foarte sus.

Mă strecor pe sub rază,

Mă urc pe scăunel

Şi, în vârful picioarelor,

Ajung să-mi lipesc nasul de geam.

în curte, omul meu mătură cu mişcări

lente.

E desculţ, are un umăr gol

Şi cu frunzele care cad şi lumina bătând

din spate

Pare că e dintr-un tablou

Pe care-l poartă întotdeauna cu el.

îl privesc.

Omul meu mătură cu mişcări lente

Pe sub rază

De parcă s-ar îngriji ca lumina să cadă pe

curat

Atunci când o fi să cadă.

Se apropie cu grijă de fereastră.

Fereastra e un tablou de care mi-am

lipit faţa,

Omul meu e dincolo,

Se-apleacă uşor să cerceteze geamul

Şi cu vârful măturii adună calm

Păianjenii din colţuri.

În care poetului ăi place sî meargî pe jos

Rămân întotdeauna în urmă,

Dar când ne ies în cale uşi de care trebuie

să trecem

El se opreşte,

Se uită după mine şi m-aşteaptă

Şi mă lasă să trec prima.

Sunt un uriaş speriat şi singur,

Nu vreau decât să mă ascund,

Nu vreau decât să rămân în urmă,

Dar el se-ntoarce şi se uită după mine

Şi cu cât m-apropii de el

Fericirea creşte în mine

Ca un copil care te roade pe dinăuntru.

Mă-ntreabă din când în când dacă

S-a întâmplat ceva, iubito,

îngrijorat că fericirea din mine

E poate greu de dus,

Şi vinovat,

C-am zămislit-o împreună,

Dar numai eu o port.

Mergem pe jos prin lume,

El înainte, cu mâinile în buzunare,

Şi eu, tot mai grea,

însemnând drumul de întoarce