Au apărut recent două noi volume din Dicţionarul Academiei - Dicţionarul limbii române (DLR), serie nouă, Tomul I, Litera D, partea a 3-a, D-deînmulţit - şi partea a 4-a, deja-deţinere (Bucureşti, Editura Academiei, 2006). Ştirea e utilă pentru filologii şi pentru bibliotecile care adună, de decenii, tomurile şi fasciculele celui mai important şi mai bogat dicţionar românesc - dar şi pentru orice cunoscător, utilizator avizat al bibliotecilor, care ştie că astfel se apropie de mult aşteptata situaţie în care va avea la dispoziţie un mare dicţionar al limbii române, în formă încheiată. Trebuie să mai apară doar ultima parte a literei D, literele E, K, Q (însumând, mai ales ultimele două, puţine pagini) şi L (întreruptă, cum se ştie, la lojniţă, în 1948).

Coordonatorii volumelor din litera D (redactate la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti" din Bucureşti) - Marius Sala, Gheorghe Mihăilă şi Monica Busuioc - insistă, în prefaţă, asupra continuităţii dintre vechiul dicţionar, coordonat de Sextil Puşcariu în prima jumătate a secolului XX - identificat de obicei prin sigla DA - şi noul dicţionar, publicat începând din 1965, pentru care s-a consacrat sigla DLR. Conştiinţa profesională şi tradiţia lingvistică s-au dovedit mai puternice decît cenzura politică şi presiunile ideologice din epoca instaurării comunismului: pînă la urmă, Dicţionarul lui Puşcariu s-a continuat prin noul DLR. Litera D devine un element-cheie în articularea celor două mari părţi - vechiul dicţionar, cu literele A,B,C, F-I - şi seria nouă, urmînd pînă la sfîrşitul alfabetului. E o articulare retroactivă, dar construită inteligent: volumul actual unifică bibliografia - care ocupă peste 100 de pagini -, introduce o traducere a prefeţei în franceză (vechiul DA oferea traducerea cuvintelor în franceză); prefaţa explicitează raportul dintre cele două segmente, subliniind asemănăril