Cu ceva luni in urma, un cameraman a avut inspiratia sa ne arate palmele gimnastei Andreea Raducan; am avut atunci senzatia ca privesc o miniatura a Marelui Canion.
M-am infiorat fara sa vreau in fata crapaturilor sapate ca niste santuri sangerii in carnea cruda a campioanei. Am simtit o durere groaznica la vederea brutala a geografiei performantei, repetata triumfal, spre mandria noastra de romani, de la Nadia incoace. Ce poate fi in sufletul gracil al prichindelului sportiv, biciuit cu ardoare de obsesia titlului olimpic sau mondial? Ce forta il determina sa-si abandoneze jocurile nevinovate ale inceputului de viata, pentru a trudi cu incrancenare spartana intr-un loc aspru, aproape penitenciar? Departe de caldura parintilor si a bunicilor, fetitele acelea cu priviri triste, aidoma florilor de cires surprinse de vreun inghet natang, au renuntat pentru totdeauna la bucuriile, imposibil de regasit mai apoi, ale papusilor si sotronului. Probabil ca ele sunt sortite sa-si implineasca un destin, pe care noi, nevrednicii necunoscuti si netalentati, nici macar nu indraznim a-l visa. Sacrificiul lor e de neinteles pentru multimea mediocra, inzestrata de natura doar cu instinctul supravietuirii. Munca istovitoare a performerului, nevazuta si sisifica, este alinarea singuratatii sale devotate, neinteresanta si hulita de fapturile lipsite de identitate, confundabile. Dar capabile de invidii si abjectii greu de imaginat, stiut fiind ca mediocritatea este cel mai crunt contestatar al valorii. Gloria, exprimata prin medalii, bani, ranguri sau mediatizare insistenta, trezeste gelozii nevindecabile, evidente indeosebi la manuitorii de condei atarnatori de lumea artistica sau sportiva. In cele doua spatii, ziaristii se intrec in rautati si meschinarii inadmisibile, iritati si incurajati, deseori, de aroganta si fudulia tampa a multor vipuri. Atacarea unei vedete devine in
