Anii optzeci, in ciuda vicisitudinilor de tot felul - ori poate si de aceea - mi s-au lipit de suflet ca marca de scrisoare! Lucrurile bune incep de multe ori prost, iar eu aveam o predispozitie aparte pentru asemenea situatii, asa ca am inceput deceniul
Scrisesem, ce-i drept, intre timp, piesa care poarta acest titlu, in care-mi depozitam toata amaraciunea, bucuria, esecurile si sperantele celor aproape 10 ani ca bucurestean.
Aveam sa revin, on revient toujours, pentru o a treia si ultima oara, abia prin 85, dar asta e o alta viata, o alta poveste.
Conform legilor vremii, tanara familie avea dreptul la o locuinta din fondul locativ de stat; eu aveam serviciu, dar nu aveam buletin de Bucuresti, iar fara buletin nu mi se putea da casa in Bucuresti. Iar pentru buletin trebuia sa ai casa! Diabolic. Luminita, sotia mea avea buletin de Bucuresti, dar n-avea inca serviciu - caci repartitia o primise, conform acelorasi legi, la mama dracului. Deci nu putea primi casa. Asa ca ne mutam din gazda in gazda, sperand sa reusim vreodata sa avem un loc al nostru, stabil. Putinele lucruri pe care le aveam se mai imputinau la fiecare mutare, din strada Dragos Voda, in Fainari, din Balta Alba, unde o matusa de-a mea prin alianta ne-a ingaduit cateva luni, in Popa Nan, pe strada Randunele, intr-o casuta stramba, cu calcanul spart (l-am umplut cu ciment ajutat de sculptorul Nitescu, emigrat apoi in America), pe care am vrut s-o cumparam, dar nu s-a putut pana la urma, din fundul Colentinei, de pe 7 Noiembrie (o alta casa, unde o alta matusa, mostenitoarea a doua camere si-un hol, cu un pod deasupra, spart si acesta - l-am reparat cu mama, saraca, dandu-mi caramizi la mana - ne-a gazduit o vreme), pana in piata Galati unde, in sfarsit, avea sa se incheie calvarul acelor ani de cosmar.
In schimb eram tineri. Aveam de-acum prieteni. Care ne urmau peste t
