Ultimii ani ne-au obisnuit, in viata sociala, mondena si, din pacate, culturala cu zgomotul ca indicator garantat al calitatii. Suntem zilnic dresati sa asociem talentul, importanta, valoarea personala cu ambalajul tipator, cu insolenta, cu ifosele. Inver
Fiindca nu numai in arena fiarelor politice, dar si in templul muzelor castig de cauza - castig, in general - dobandeste cel ce striga mai tare. De exemplu: se organizeaza la Bucuresti, acum doua luni, in editie-princeps, un foarte bun Festival International de Teatru, care aduce trupe si artisti de linia intai, si, din cauza ca mica echipa de la Centrul de proiecte culturale de pe langa Primaria Capitalei (ArCuB) nu dispune de suficiente forte si nici de bani destui pentru o "promovare" pe masura, evenimentul trece aproape neobservat sau e consemnat scurt si sec. In schimb, rasuna vorbe mari si circula sume astronomice pentru parade in care, sub numele-renume al Festivalului International de Teatru de la Sibiu, programul aduna, cu exceptii razlete, spectacole de stransura, iar comentatorii (critici vajnici, cu alte prilejuri) amutesc de fericire ca li se permite sa respire acelasi aer cu ingeniosii antreprenori si incearca sa convinga populatia de excelenta - europeana - a momentului. Asta ne e natia, asta-i situatia.
In Bucuresti exista un teatru care, pornit cu handicap istoric (inca de pe cand se chema Teatrul Giulesti) in cursa virtuala dintre scenele Capitalei, a ajuns, incet si deloc... spectaculos, lider de pluton: Odeonul. Avand ca atu doar o cladire foarte frumoasa si foarte bine situata, pe care o iubesc deopotriva oamenii de meserie (pentru scena cu juste proportii) si spectatorii (pentru sala confortabila), acest teatru cuminte si deloc agresiv in modalitatile de publicitate ori in relatiile cu alte institutii de spectacol (carora, la nevoie, le imprumuta fara mofturi spatiul
