Georges Vigarello cercetează de foarte mult timp corpul şi formele sale de manifestare: corpul educat şi puterea pedagogică (1978), igiena corporală (1987), sănătatea între "curat şi murdar" (1987), violul (2000), istoria sportului între "cultură" şi "tehnică" (1988, 2000, 2002). Istoria frumuseţii. Corpul şi arta de a înfrumuseţa de la Renaştere pînă în zilele noastre (Seuil, 2004) continuă practic aceste cercetări. Voi vorbi acum despre frumuseţe aşa cum transpare ea de-a lungul analizei sociologului francez.
Frumuseţea, acest "ideal", se oglindeşte cel mai bine în cuvinte. Bineînţeles că pictura transmite, cu ajutorul imaginii, ideile despre frumuseţe ale unei epoci. La Bella a lui Titian (1530) este considerată în epocă ca fiind "frumuseţea perfectă", "frumuseţea ideală". Pentru Evul Mediu, frumuseţea trebuie să se înscrie în anumite canoane: chip simetric şi alb, sîni proeminenţi, talie fină. Secolul al XVI-lea schimbă această imagine, iar termenii subliniază mai ales frumuseţea formelor: un trup "plin", o senzualitate discretă care evocă "seva", punînd în evidenţă pielea, "sîni albi ca alabastru". Între "slab" şi "gras", "lâembonpoint" (trupul corpolent asimilat cu sănătatea) marchează echilibrul şi noul ideal, mai ales, al trupului feminin, descris de literatura vremii. Mîna, chipul, ochii participă la construirea acestei frumuseţi. Henric al VIII-lea al Angliei, de exemplu, le cere emisarilor săi, trimişi s-o peţească pe ducesa de Napoli, următoarele: "să observe mîna sa goală, să remarce dacă este plină sau subţire, dacă este grasă sau slabă, lungă sau scurtă. Să ia seama la degetele sale, dacă sînt lungi sau scurte, groase sau subţiri, mari sau mici la extremităţi" (1504). La această epocă, frumuseţea este încă feminină, Fecioara Maria a fost înlocuită cu Venus, în timp ce bărbatul reprezintă forţa, autoritatea, pentru că "el trebuie mai degrab
