Să ai copii buni, talentaţi, să nu spunem chiar supradotaţi în România e... nostim. Cuvîntul ăsta, destul de simpatic, reprezintă, cu siguranţă, un eufemism. Dar, în acelaşi timp, denotă şi aproape veşnic existenta doză de ironie neaoşă: doar înarmat cu ea poţi face faţă unor situaţii altfel (într-un registru serios) absurde.
Despre copii şi diversele sisteme şi instituţii în care aceştia sînt încadraţi avem, mai întîi, o imagine utopică, bazată pe filmele şi cărţile din domeniu. Realitatea - se ştie - o contrazice dramatic (e suficient să amintesc de pamperşi schimbaţi şi nopţi pierdute). Te-ai aştepta însă ca, în toată agitaţia şi, pînă la urmă, munca legată de creşterea unui copil să existe o anumită doză dacă nu de idilism, măcar de festivism: din cînd în cînd, cel puţin, să ţi se ofere senzaţia, de undeva, din exterior, că viaţa e o sărbătoare, că e foarte bine că ai un copil şi că cineva (în afară de cercul strîmt al familiei tale) are grijă de tine (nu în sensul lui Big Brother, ci la propriu, şi într-un mod pozitiv...). Mai concret: ai vrea, ca mamă (cît de mult îmi place mie expresia asta, atît de "din suflet", auzită în diverse contexte...), ca societatea, prin diversele ei instituţii, să-ţi asigure măcar cîteva momente plăcute şi - de ce nu - de mîndrie. În care să te bucuri, oarecum public, că ai un copil reuşit, pentru care te-ai străduit... În filmele americane auzim mereu "to be proud of...", "to make me proud of...", în contexte familiale. Tot acolo vedem instituţii în care odraslele şi ale lor familii sînt implicate, în care aceştia se manifestă, dau măsura diverselor lor talente şi sînt apreciaţi în mod festiv. Sîntem deja sufocaţi de imaginea meciului de baseball în care puştiul familiei din film, pînă atunci obscur şi marginal, iese, în final, victorios...
La noi, în cele mai multe cazuri, sentimentul festivului, al sărbătorii est
