Cine crede că benzile desenate nu fac istorie ar face bine să viziteze expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC): "Benzile desenate în timpul democraţiei spaniole, 1975-2005/6", curator José María Conget, deschisă pînă pe 24 iunie. Cine nu crede o să ştie de ce disputa dintre clasicismul narativ - la línea clara - şi experimentarea narativă - la línea chunga - nu e decît un moft simpatic al aceleiaşi istorii care a gîtuit exprimarea prin cenzură, a reinventat-o prin tranziţie şi a eliberat-o prin deschidere.

Perioada prolifică a benzilor desenate spaniole e cea a efervescenţelor politice şi sociale, a transformării, situată între obstrucţionarea franchistă şi democraţia deplină, tîrzie. Incertitudinea face regulile şi alimentează, paradoxal, din plin, creativitatea, iar undergound-ul devine, încet şi sigur, mainstream. Veţi vedea la MNAC o selecţie asumată (a curatorului) şi o ilustrare - la propriu - a celor spuse mai devreme. Majoritatea benzilor de autor sînt din anii ’80 şi de la începutul anilor ’90, cînd publicaţiile periodice specializate (vreo 20 la număr) circulau liber. Ceea ce era catalogat, nu mult după apariţie, drept "gen infantil" e acum divertisment popular vandabil, cu mesaj. Pentru "eternitate": exorcizarea trecutului, ironizarea prezentului (cu precădere a celui social), erotizarea tradiţiilor sau pur şi simplu erotismul unui spirit spaniol pasional, imaginaţia suprarealistă, povestea desenată de dragul poveştii in motion. Ipostazele diferă în funcţie de ani, deci de context (totuşi expoziţia acoperă trei decenii ale acestui gen) şi e interesant să remarcaţi preponderenţa mesajelor politice şi sociale - critici amuzante, însă tăioase, din perioada imediat următoare eliberării spaniole şi din zona tranziţiei democratice (1975-1990), şi cantitatea asocierilor actuale - mai degrabă conceptuale decît critice, ale anil