Cuvîntul "reformă" a ajuns să ne bîntuie obsedant. Îl auzim de zeci de ori pe zi, la concurenţă cu "integrare europeană" ori "fonduri SAPARD", mai des decît auzeam cuvîntul "implementare" pe vremea Guvernului lui Petre Roman. Este rostit de toată lumea, de la primari la preşedintele ţării, şi este aplicat la toate domeniile. Peste tot este nevoie de reformă: în justiţie, în agricultură, în protejarea mediului, în învăţămînt, în administraţia locală, în sistemele de transport feroviar şi urban, în spitale, în organizarea orfelinatelor sau a căminelor de bătrîni, în amenajarea locurilor de joacă pentru copii, în televiziunea publică, în recoltarea deşeurilor menajere şi a sticlelor goale, în mentalităţi, în fotbal. E nevoie - se spune - şi de o reformă a partidelor politice (care de-aia sînt cum sînt, pentru că nu s-au reformat la timp), şi de o reformă a Parlamentului, chiar şi de o reformă morală a Bisericii. De cele mai multe ori, se consideră că reformele sînt necesare "pentru a ne adapta cerinţelor UE". Această motivaţie general-valabilă a ajuns un fel de scuză universală a politicienilor, administratorilor, miniştrilor, directorilor, funcţionarilor publici, care o invocă la tot pasul, trădîndu-şi astfel comoditatea în fapte şi lenea în gîndire: la noi nu se schimbă un lucru sau o lege pentru că lucrurile merg prost şi trebuie făcute să meargă bine, ci pentru că "aşa ne cere UE". Şi cu asta, am scăpat de grija de a cîntări, de a analiza, de a imagina soluţii: pur şi simplu bifăm "ce ne cere UE", apoi ne mîndrim cu noul nostru pas spre europenitate şi raportăm la Bruxelles cum raportam pe vremuri la CC al PCR că "ne-am îndeplinit sarcinile trasate". Iar dacă "măsurile luate" sînt brambura sau sînt făcute doar pe jumătate, ne-om descurca noi după aceea, că doar avem o experienţă multiseculară...

"Reforma" a ajuns să fie, astfel, un fel de cheie universală