Cununie religioasă, a patra la care particip în ultimele şase luni. Constat empiric o creştere exponenţială a numărului de căsătorii. De fiecare dată, în dialogurile cu mirii (prieteni buni sau doar cunoştinţe) aflu despre cît de greu e să-ţi găseşti loc, la o oră convenabilă, în agenda preoţilor sau, mai ales, la oficiul stării civile. Ca să nu mai vorbim de rezervarea unui restaurant la care să aibă loc nunta propriu-zisă. Mă rog, chestiuni de organizare, dar care lasă urme. Vizibile, în primul rînd, pe faţa însurăţeilor.

Prin urmare, la începutul cununiei religioase, şi ea, şi el par alcătuiţi dintr-un amestec păstos de emoţie şi epuizare. Sînt obosiţi, dar nu vor să se vadă asta. El se interesează dacă a ajuns băutura la restaurant şi află răspunsul de la socrul mare fix în momentul în care i se face cunoştinţă cu (încă) o mătuşă din provincie. E verificat: nimeni nu ştie cîte mătuşi are pînă nu se căsătoreşte. Nunta şi, mai ales, cununia religioasă reprezintă momentul în care năvălesc în tabloul de familie toate neamurile şi cunoştinţele. Nu e simplu, mai ales că rişti să le încurci printre ramurile arborelui genealogic şi, dramă mare, să nu le pui în mod potrivit la masă.

Preoţii sînt, în general, mai obosiţi decît mirii. Unii îmi par chiar puţin nervoşi. Oricum, cei mai mulţi dintre ei sînt afoni şi răguşiţi, semn că volumul de muncă e mare ori că admiterea la seminar s-a făcut pe pile. Dar, desigur, o cununie religioasă e frumoasă oricum. Legămîntul în faţa lui Dumnezeu ar fi încă şi mai bine înţeles dacă n-ar exista chinul pantofilor noi. Care sînt buni la probă şi prea mici după ore întregi de stat în picioare. Efectul se vede la nivelul pardoselii unde, pe parcursul celor cîteva zeci de minute cît durează slujba, se desfăşoară un dans bizar cu schimbări frecvente de greutate de pe un picior pe altul.

Tabloul figurilor e aparte. Caval