În caz că cineva întreabă, eu sînt pentru amorul cu doamna profesoară. Iar în cazul extrem în care chiar trebuie să dau explicaţii, poftim: dragostea e un lucru natural. Să te baţi cu ea e ca şi cum te-ai opune ploii, durerii de burtă după prune cu apă sau rating-ului la ore tîrzii, pe ecranele pe care scrie "senzaţional - noi dezvăluiri!".
Dragostea cu doamna profesoară nu e doar un drept inalienabil al liceanului - e chiar un semn de normalitate. Să iubeşti o femeie mai în vîrstă, frumoasă şi deşteaptă e oricum mai bine decît o colegă proastă şi urîtă (aaa, cred că sînt puţin sexist aici. Mircea, să tai?). E o dovadă de bun-gust, iar Dumnezeu ştie că avem nevoie de un transport umanitar de simţ artistic în liceele noastre! Pe lîngă asta, să recunoaştem, amorul împlinit cu cea mai frumoasă profesoară din şcoală e un vis vechi al omenirii de liceu. E fantasma noastră, de toate zilele şi vacanţele. E orizontul magic al maturităţii, visul împărtăşit cu toţi colegii de ţigară din curtea şcolii, speranţa care, de multe ori, ne face să mai înghiţim încă o oră de mate după una de bio după una de chimie. Pentru că avem dirigenţie azi, cu Ea!
Dar motivul cel mai simplu pentru care sînt de acord cu dragostea dintre cei doi (chiar sfîrşită trist, dar nu din vina iubirii, ci a iubiţilor) este că toată lumea pare împotriva ei. Şi asta e suspect. Avem în ţara asta o istorie a majorităţilor exagerate, începînd cu 20 mai 1990 şi terminînd cu echipa naţională de fotbal. Avem o istorie a majorităţilor morale, care cred că homosexualii trebuie luaţi cu pietre, papistaşii daţi afară din biserică, femeile măritate trimise la cratiţă. Avem o opinie publică care abia aşteaptă să se implice în cîte-o cauză retrogradă, în numele familiei, stabilităţii naţionale sau chiar fără nici un nume, aşa, de chichi.
Evident, pe doamna profesoară or s-o dea afară din învăţămînt.
