Dacă despre Timişoara s-a tot spus că e fruncea ţării, ei bine, acum cred că avem şi un buric al ţării, care este Sibiul. Toate drumurile şi spectacolele trec pe acolo. Am fost anul trecut, şi totul era încă un şantier, care începea însă să promită. Am fost din nou, de curînd, şi mi s-a părut că promisiunea s-a îndeplinit. Totul a ajuns foarte aproape de ceea ce trebuie să fie un oraş civilizat şi european. Ce-i drept, cu unele mici diferenţe observabile de cîrcotaşi. De exemplu, nu te poţi aşeza vara pe jos în Piaţa Mare (nici în Piaţa Mică) să asculţi muzica diverşilor cîntăreţi, aşa cum poţi sta prin pieţele altor oraşe europene (chiar dacă eşti îmbrăcat în alb). E cam praf pe jos. Nu e chiar totul strălucitor în centrul vechi şi se mai vede ceva din zgura groasă de 50 de ani a comunismului (ar fi şi imposibil să nu se vadă), dar aştept ziua cînd toate taxiurile vor fi Mercedesuri noi, aşa cum e la Viena. Ochii Sibiului, acele lucarne semiovale din acoperişuri, specifice oraşului, nu au fost toate restaurate la fel ca înainte. În multe locuri, noii meseriaşi n-au mai ştiut să facă decît nişte ferestre pătrate de mansardă. În Piaţa Unirii se asfaltează cu mare agitaţie. Fîntînile arteziene din Piaţa Mare, construite recent, cu apa care ţîşneşte chiar din caldarîm, nu funcţionează mereu (nici chiar sîmbătă seara). Altfel, dacă te laşi în voia simţurilor (şi uiţi că eşti jurnalist), te poţi simţi chiar foarte bine. Peste tot e cîte ceva de văzut, aici un clovn, dincolo o violonistă, mai departe o întreagă orchestră cu instrumentiştii blonzi îmbrăcaţi în negruÉ Zecile de restaurante şi-au scos mesele pe străzile care zumzăie acum de lume (era o vreme cînd erau aproape pustii). Sînt mulţi turişti, mulţi nemţi, multe figuri tipic occidentale, cu ochelari. Am văzut chiar şi garanţia prosperităţii turistice, adică japonezii cu aparatele lor de filmat şi fotografiat d