Autorităţile din orăşelul minier cărăşănean îi invită pe români, în special pe pensionari, să cumpere cele 200 deapartamente neterminate din localitate. Preţul unei case nu depăşeşte câteva mii de euro

Singur printre betoane, în vârful muntelui. Asta se întâmplă azi la Anina. Unii ar spune că e ca în bancul unde se zice că "ultimul care pleacă să stingă lumina". E adevărat că, din locurile astea, au fugit mulţi după 1990. Numai că pensionarul Dumitru Spătaru, "pustnicul" de la etajul trei, nu numai că s-a încăpăţânat să rămână aici, unicul locatar al unui bloc, dar mai face şi apel la colegii săi de generaţie din toată ţara, să vină să cumpere, pentru câteva mii de euro, apartamentele dintr-un cartier pe jumătate părăsit al Aninei. Sunt cel puţin 200 de case pe care administraţia locală le pune la dispoziţia celor care vor să fugă din marile oraşe.

Comuniştii au vrut să mute jumătate din oraşul Anina pe un munte din apropiere. Erau sortiţi demolărilor locuitorii cartierelor Sigismund şi Steirdorf. În locul vechilor case, ar fi trebuit să apară agregate uriaşe, să se "dea ţării cât mai mult cărbune". Aşa au fost ridicate 17 blocuri, la înălţimea vulturilor, "ancorate" în piatră, dintre care şase sunt azi pustii. Porneşti din urbe pe un drum şerpuitor şi abrupt.

Deşi suntem în miezul zilei, ajungem în locuri întunecoase, unde lumina soarelui abia răzbeşte, lovindu-se de bogăţia pădurii. Ajungem din nou la lumină, abia pe creastă. Casele oraşului vechi se văd de aici ca nişte cutii de chibrituri. Formele unduitoare ale munţilor sunt "tăiate" brutal de cenuşiul betoanelor. Două străzi din vechiul oraş au dispărut, până în 1989, ghinioniştii fiind obligaţi să se mute pe vârful muntelui. Unii şi-au luat lumea în cap, după 1990. În vremurile sale bune, Anina avea peste 14.000 de locuitori. Azi, vreo 9.000 de suflete mai vieţuiesc acolo.

Poezia bet