Sindromul principal de care sufera principalele partide de pe scena politica romaneasca este frica. Mai precis, frica de un atac-surpriza care sa vina din partea celorlalti actori. Din cauza acestei frici, partidele nu stiu exact daca asteptarea este cea mai buna solutie, sau este preferabil atacul, in anticiparea unui eventual atac al celorlalti.
Democratii au de partea lor sprijinul popular pe care Traian Basescu l-a obtinut in urma referendumului. Acesta este echilibrat insa de o forta relativ mica la nivel parlamentar. Doua sunt mecanismele prin care PD incearca sa isi consolideze pozitia: la nivel central, prin fortarea alegerilor anticipate (pentru cresterea fortei parlamentare) si la nivel local, prin atragerea a tot mai multi primari si alesi locali (indiferent de unde ar veni).
Social-democratii au de partea lor forta parlamentara, suficient de solida pentru a schimba radical echilibrul de forte. Pe de alta parte, ei se confrunta cu o imagine defavorabila si cu scaderea tot mai accentuata a coerentei discursive. Local, PSD este macinat de PD, iar eventuala participare in alegeri este perceputa cu teama. Intrarea la guvernare pare, pentru liderii PSD, solutia pentru echilibrarea fortei teritoriale a partidului, absolut necesara pentru castigarea unor batalii electorale viitoare. Liberalii, a treia forta in aceasta ecuatie, desi au mari probleme de imagine si de credibilitate in fata propriului electorat si forta lor parlamentara este una medie, beneficiaza de principalul atu pe care celelalte doua partide il vizeaza: controlul guvernarii. Acest control devine insa tot mai problematic, fiindca el nu poate fi valorificat electoral, ceea ce inseamna ca planurile politice ale liberalilor nu pot fi orientate decat pe termen scurt. Dorinta PNL este aceea de a recupera legatura cu propriul electorat, prin pozitionarea ca forta de centru-dreapta autentica
