Demisia lui Paul Wolfowitz de la sefia Bancii Mondiale a rezolvat o problema, dar a pus o alta pe tapet. Cand numele sau a fost mentionat pentru prima data ca posibil conducator al principalei banci de dezvoltare din lume, ideea ca arhitectul esecului american din Irak ar putea fi astfel recompensat a fost primita cu multa indoiala si mirare. Dar, inca de la inceputul mandatului sau, presedintele George W. Bush a cautat sa submineze institutiile si acordurile multilaterale. Nominalizarea lui Wolfowitz parea sa faca parte din acest efort.
Ar trebui sa i se permita acum lui Bush, un presedinte lame duck – adica aflat la ultimul sau mandat si nesanctionabil de electorat –, cu slaba sustinere in SUA si inca si mai putina in strainatate, sa numeasca urmatorul sef al Bancii Mondiale? Bush si-a mai demonstrat o data lipsa de discernamant. De ce i-am mai acorda inca o sansa?
Argumentele impotriva vechiului sistem adanc inradacinat – acela prin care SUA numesc presedintele Bancii Mondiale si europenii pe cel al FMI – sunt astazi deosebit de pertinente. Cat de eficienta poate fi Banca Mondiala in a promova buna guvernare si combaterea coruptiei, din moment ce liderul ei este ales intr-un proces care evidentiaza defectele propriei guvernari? Cat de credibil va fi mesajul anticoruptie atunci cand el este transmis de o persoana numita de ceea este considerat a fi cel mai corupt si incompetent guvern din istoria SUA?
In mod interesant, asa cum mai multi sefi de comisii ale Congresului SUA au subliniat, este chiar in interesul Americii ca la sefia bancii sa se afle persoana cel mai bine calificata, indiferent de nationalitate, sex sau rasa, aleasa printr-un proces deschis si transparent. Dar pentru asta ar fi nevoie de o schimbare a modului actual de selectie. In timpul audierilor din Congres privitoare la Banca Mondiala – primele din ultimii 13 ani –, si eu am cerut
