În fiecare an, mijlocul lunii iunie este întâmpinat cu sentimente diferite de către variatele categorii de participanţi la evenimentele care au pus sub semnul întrebării autenticitatea schimbării din decembrie.

Practic, pachetul „13-15” este analizat şi evaluat fără a se ţine cont de specificul fiecăreia dintre cele două etape care l-au compus. Pentru că a fost, mai întâi „cauza”– 13 iunie, iar apoi „efectul” – 14-15 iunie. De regulă, situaţia este interpretată după cum convine mai bine: ori suprasolicitând ziua de 13, ori ignorând-o şi focalizând asupra urmărilor din 14-15 iunie. Privite în ansamblu şi fără patimi sau resentimente, cele trei zile de zguduire a echilibrului fragil de după Revoluţie, au însemnat şi o probă a rezistenţei clasei politice la încercările la care este supusă democraţia. „14-15” n-ar fi fost posibile fără „13”, iar „13” nu s-ar fi produs dacă tensiunile acumulate în cele cinci luni precedente ar fi avut vreo altă cale de defulare. Practic, disputa s-a dus între câştigători, beneficiarii direcţi ai Revoluţiei – „legitimi” - şi cei care au reacţionat cu întârziere, pierzând terenul privilegiilor pe care au încercat să-l recupereze pe alte căi. Dealtfel, procesul care a făcut implozie în piaţă a început cu 22 aprilie, odată cu mitingul ţărănist din Aviatorilor, mutat şi rămas în Piaţa Universităţii ca un avanpost în liniile noii puteri, confirmate de alegerile din mai. Mai degrabă incomodă decât periculoasă, manifestarea din Piaţa Universităţii n-a fost lăsată, imprudent, să se stingă de la sine. Puseul de autoritate din noaptea de 12 spre 13 a reactivat tensiunile. Reacţia împotriva reprimării s-a transformat într-un soi de nouă revoluţie, direcţionată, după modelul din decembrie, spre prezumtivele centre de putere. Nu există nici o diferenţă între manifestările violente ale „populaţiei” din 13, şi violenţele de răspuns ale minerilor, d