O petrecere intre studenti de azi, oameni tineri, cultivati, frumosi si luminosi, pe la douazeci de ani. Bautura multa, mincare, muzici. Chitare. Cintari. Aici incepe, pentru mine, surpriza. Copiii stiau bine (aveau, pentru ajutor, si caiet cu texte si partituri) si cintau frumos, unul dupa altul, cintece ale lui Ducu Bertzi, Mircea Vintila, Vasile Seicaru, ma rog, toata floarea actuala si trecuta a folkului romanesc. Sigur, cintau si Phoenix, stiau si Dan Andrei Aldea...
Era acolo toata adolescenta mea. La fel se mergea si atunci la „ceaiuri“ sau in tabere, cu chitara si caietul. La distanta de o generatie si mai bine, nici o diferenta.
Chiar fara sa ma pricep foarte mult la muzica, imi pot da seama ca ceea ce cinta acum Phoenix e doar o palida replica la ce facea in anii saizeci si saptezeci. Vocile lui Covaci si Baniciu nu mai duc, au obosit, Mica tiganiada suna altfel acum, ca si toate remake-urile pe care le face Baniciu singur. Mi-e clar ca daca noi, cei din generatia mea, ii ascultam in continuare cu placere, e pentru ca ii avem in urechi si in ochi pe cei de-atunci. Iar daca m-as duce la concertul Rolling Stones, ar fi tot ca sa-mi retraiesc cumva adolescenta, sa recuperez ce n-am putut avea atunci, nu ca sa le ascult ultimele melodii. La fel cum s-a intimplat cu Jethro Tull.
Dar tinerii de azi? Oare ce le spune lor Phoenix? Nici nu erau nascuti cind au plecat ei din tara. Mi-am zis intii ca sint niste nostalgii contrafacute, poate induse de parinti, poate vag culturale. Dar nu, nu e nici un fel de nostalgie. Pur si simplu le place aceasta muzica (nici nu-i de mirare!). Mai mult, ce m-a uimit a fost disjunctia perfecta pe care o fac ei intre muzica si contextul politic in care a aparut. Stiu, desigur, despre Cenaclul Flacara, dar nu-i deranjeaza defel ca tot ce cinta ei de acolo provine. Stiu si de incercarea de resuscitare de
