Priveşte în gol... Vorbele mele pline de compasiune se lovesc de el ca de un zid nesimţitor. Mă simt frustrat că nu-mi pot ajuta vechiul prieten. Îmi arată şerpii încolăciţi pe soarele inelului său argintat. „Vezi tu, ca soarele ăsta mă simt şi eu: o tinichea lucitoare sufocată de şerpi“. Vântul se izbeşte cu violenţă de uşa cârciumii în care ne aflăm, suflând praf în pletele bărbatului ce-mi vorbeşte. „Ce viaţă îmbrăcată în negru avem!“, îmi şopteşte şi dispare în mijlocul mulţimii din stradă. Pe masă, între cele două halbe neterminate de bere, prietenul meu a uitat fotografia pătată a unei femei. Aş striga după el, dar muţenia mi-a înconjurat fiinţa în secunda în care şi-a terminat povestea.

Ovidiu are 28 de ani. Este un om blând, această trăsătură făcându-l potrivit pentru meseria pe care o practică, medicina. Prietenia dintre noi a început cu aproape zece ani în urmă, în timpul unui concert de metal simfonic din Germania, unde ne-am descoperit cu uimire: doi fani români într-o mare de pletoşi teutoni. Ovidiu era atunci însoţit de o tânără cu siluetă felină şi privire cenuşie. Iubirea vieţii lui avea nişte ochi atât de mari şi de trişti. Aceiaşi ochi mă privesc acum prin aerul dens de celuloid al fotografiei uitate pe masă. În urma lui Ovidiu tristeţea s-a solidificat şi apasă scaunul lăsat liber al cărui trosnet mă înfioară.

Povestea lui Ovidiu, tânăr medic, este simplă: iubita lui a rămas însărcinată într-un moment în care salariul de rezident şi lipsa unor părinţi înstăriţi i-ar fi împiedicat să-şi crească decent copilul. Decizia „firească“ a fost avortul, decizie luată fără remuşcări într-o epocă a destinelor programate. Fata cu ochii cenuşii a murit însă, în urma unei hemoragii masive apărute consecutiv chiuretajului. E puţin probabil, se întâmplă foarte rar, l-au liniştit colegii pe Ovidiu în clipa debutului primelor semne. Iubitei lui i s-a întâm