Nu vom uita insa nici scenele tragice in care destinul ne-a rezervat rolul de martori. De exemplu, mineriadele anilor ‘90. In fiecare vara, cand se apropie 13-15 iunie, imaginile de atunci ne ravasesc memoria, la fel de proaspete si de vijelioase ca in zilele acelea bolnave. Am vazut multe atunci, acolo, in Piata Universitatii.
Intr-o viata de om sunt multe lucruri pe care le uitam repede, dar si imagini, intamplari, personaje de care nu ne vom desparti niciodata. Nu putem sterge din memorie - oriunde ne-ar duce valurile vietii - imaginea parintilor ori a bunicilor aplecati asupra-ne, intinzandu-si aripile de closti ocrotitoare, suferind la durerile noastre, lacrimand in locul nostru.
Nu putem uita boacanele copilariei ori vorba blajina a primului dascal. Vom pastra pentru totdeauna intr-un coltisor de memorie privirea dulce a fetei care ne-a facut sa ne infioram intaia oara, prizonieri in dulcea capcana intinsa de viata celor indragostiti.
Dintre toate barbariile - pe care le revad ca intr-un film manevrat cu telecomanda, inainte-inapoi -, trei povesti zguduitoare s-au fixat pe primul raft al memoriei. Doua le-am depanat in anii trecuti: „Femeia cu salamul” si „Copilul mineriadei”.
In prima, o bucuresteanca traia clipe de extaz cand minerii spargeau capete si trosneau oase („Scoteti-le ochii!”), dar a ramas impietrita cand a descoperit ca unul dintre tinerii stalciti in bataie era fiul ei...
In cea de-a doua, o femeie insarcinata incerca sa-si apere pruncul din pantece, chircindu-se sub ploaia de lovituri. Dupa multi ani, am jubilat crezand ca i-am descoperit - pe femeie si pe copil - supravietuitori in jungla Capitalei, dar nici acum nu sunt sigur ca a fost o realitate pura sau una dintre multele iluzii ale vietii.
Cea de-a treia imagine este legata tot de o femeie. Avea, probabil, in jur de 35
