După ce, în anii din urmă, a cochetat mai mult cu proza, Mariana Codruţ a revenit la poezie, domeniu în care îşi câştigase o bună notorietate pe la mijlocul anilor '80. Cărţile sale mai noi, în poezie sau în proză, sunt, până la urmă, o reverberaţie în timp a literaturii generaţiei optzeciste. Lecţia textualistă nu a fost uitată, montura intertextuală mai provoacă jocurile minţii, aluziile culturale dau savoare cotidianului. Există, pe de altă parte, în versurile Marianei Codruţ şi o tentaţie a socialului - mai ales în varianta antisocială -, a omului pe cale să-şi piardă propria identitate într-un peisaj citadin agresiv, absurd, imprevizibil, grobian, vulgar, specifică mai degrabă poeţilor din anii '90 şi mai cu seamă celor debutaţi după anul 2000, fără însă ca poeta ieşeancă să aspire la viziunile expresioniste, groteşti şi foarte sexualizate ale acestora din urmă. Paradoxul liricii Marianei Codruţ - dacă se poate vorbi de aşa ceva - este acela că deşi oferă o consistentă senzaţie de déja vu (ca modalitate de construcţie a poemului, dar şi prin intertextualitate) poezia încalcă până la urmă cu nonşalanţă toate regulile generaţioniste fiind, în final, destul de greu de clasat. Nu este mai puţin adevărat că hibridul textualisto-vitalist produce efecte poetice dintre cele mai notabile, graţie sensibilităţii câtuşi de puţin comune a autoarei. Micuţul volum Ultima patrie (mai degrabă o plachetă în care versurile nu ocupă mai mult de cincizeci de pagini) este emblematic pentru caracterul transgeneraţionist al poeziei Marianei Codruţ. Titlul sugerează deopotrivă poezia patriotică din anii de glorie ai comunismului, dar şi producţiile sarcastice ale perioadei de tranziţie, gen Mihail Gălăţanu, Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu. Până la urmă, nu este nici una, nici alta, dar, fireşte, fiind o carte scrisă în vremea din urmă, viziunea autoarei este mai apropiată de cea de-a