Ştiu, nu se prea face să comiţi cronici literare care ar putea fi cumva suspectate de oareşicare - discrete, nu-i vorbă - parti-pris-uri. E, în general, prea mare pericolul ca admiraţia să se intersecteze, cine ştie cum, cu evaluarea, iar aprobarea unui punct de vedere să fie - inconştient - mai degrabă un semn al recunoştinţei. Şi totuşi, cred că aceste mult prea lejere poncife de breaslă se anu­lează şi se volatilizează imediat ce în scenă apar oamenii, individualităţile, gata să ia locul abstracţiunilor de tot felul. Şi când, pe deasupra, cartea în sine e întru totul remarcabilă. Pentru că exact aşa se prezintă, de la prima până la cea din urmă pagină, volumul În }ara Miticilor, proaspăt dăruit cititorilor de Ioana Pârvulescu. Editată într-un format de buzunar sau - am putea spune cu egală îndrep­tăţire - de noptieră, compusă din şapte eseuri deopotrivă empatice şi ireproşabile ca informaţie, această nouă descindere în povestea lumii lui Caragiale vine parcă de neunde şi de pretutindeni. Cui urmează şi ce anunţă ea? Probabil că pentru mulţi va reprezenta o firească prelungire laterală a celor două cărţi anterioare: Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003) şi În intimitatea secolului 19 (2005). Pe toate le uneşte, într-adevăr, un acelaşi gen de pătrundere umană în aridităţile istorice, o aceeaşi prefacere a documentului sec într-o plăcută machetă cu trei dimensiuni. Şi, mă hazardez să cred de pe acum, un succes de public destul de apropiat. Dincolo de acestea la un loc şi în ciuda eventualelor impresii grăbite, În }ara Miticilor este o excelentă carte de critică literară. Soft, desigur, aşa cum şi Prejudecăţi literare era. Fără a se complica în infinite note de subsol sau în teorii schematice, fără a face din contestaţie un blazon personal, Ioana Pârvulescu trasează, din studiu în studiu, liniile simple ale unei evidenţe. Pe care nimeni însă - dacă e să fim aten