I

Tolerat întotdeauna, ignorat de multe ori şi cîteodată dispreţuit de-a dreptul, ca o prelungire infantilă, fără finalitate şi ineficientă în plan social şi economic, fenomenul artistic poate, în schimb, uimi din cînd în cînd prin valoarea lui simptomatică pentru sănătatea morală a grupurilor mari sau, uneori, chiar mai mult decît atît, prin calitatea sa de diagnostic al unei subtile maladii colective. Atunci cînd arta mai oboseşte sub povara utopiilor, cînd fervoarea aspiraţiilor o istovesc şi luminile absolutului îi veştejesc retina, ea se transformă subit dintr-un viguros exerciţiu proiectiv într-o vehementă întreprindere reactivă. Transei mistice şi vorbitului incantatoriu în limbi, li se substituie, fără prea multe regrete şi cu precauţii minime, activismul civic, protestul public şi denunţul moral. Din sacerdot al perfecţiunii şi din amant nesăţios al inspiraţiei, artistul devine o biată instanţă rece, cap limpede şi acuzator lucid (uneori chiar cinic) ai unei lumi a cărei dominantă fundamentală (şi sigură) este deriva. Această mutaţie de pe frumos pe adevărat, de pe ideal pe terestru şi de pe reverie pe scrutarea severă a unei existenţe precare tocmai se consumă acum prin părăsirea parţială a consacratelor forme simbolice în beneficiul experienţelor şi al practicilor neconvenţionale. Activ ca prezenţă socială şi responsabil din punct de vedere moral, artistul plastic iese decis din atelier, abandonează sala de expoziţii sau, în cel mai bun caz, îi schimbă fizionomia obişnuită, şi vine în stradă, recuperează spaţii uitate sau compromise, polemizează direct sau indirect cu muzeul şi cu spiritul academic. Aceste mutaţii importante, care vizează deopotrivă oferta şi consumul pe piaţa de artă, au în spaţiul cultural românesc o semnificaţie particulară. De dată relativ recentă ca fenomen mai larg, cu toate că încercări notorii au avut loc şi în deceniile 8 -