Admiterea la Belle Arte perpetuează legendele de demult ale unor ciudaţi. Au reuşit, dar n-au devenit artişti. De la ei, n-a rămas decăt amintirea unor năzbătii academice mari. E posibil ca tocmai aceste legende să le fi afectat formaţia. Se ştie că, pentru examenul de la institutele de artă, candidaţii se pregătesc, unii chiar cu profesorii de aici, ani de-a răndul. Nu poţi să vii doar cu ce ai invăţat in liceul de cultură generală şi să speri la un loc in anul intăi. Totuşi, un băiat din Valea Jiului s-a inscris şi, cu toate că invăţase să deseneze de unul singur, fără nici o indrumare sistematică şi cu autoritate profesională, a intrat. Cănd nişte subiectivi măsoară talentul altor subiectivi, se intămplă tot felul de lucruri, intre care şi faptul că subiectivii cu catedră se regăsesc in timiditatea şi lipsa de şansă a unor tineri şi ii ajută forţănd soarta. Forţănd decizile comisiei. Corect nu-i, dar cine poate să spună ce rol are corectitudinea in artă?

Băiatul din Valea Jiului şi-a dat seama, după jumătate de an că, in facultate, pregătirea aceea specială pentru admitere contează ulterior chiar mai mult decăt la examenul propriu-zis şi că el o să fie mereu un caz. S-a retras, spre mirarea tuturor, s-a pregătit pănă toamna următoare cu profesionişti, a invăţat tot ce trebuia să ştie un om care se incumetă să dea la Arte Plastice şi s-a inscris pentru o nouă admitere, de astă dată in cunoştinţă de cauză. Şi a reuşit. Dar nu imediat, ci după ce a căzut şapte ani la rănd, cănd cunoscăndu-i-se legenda, a fost primit din milă.

Din excentrităţi se mănăncă o păine in artă, dar din mediocritate e mai greu. O altă intămplare, tot cu un bizar, priveşte rolul genei, marcajul biologic. Unii se nasc miniaturişti, la fel cum alţii se nasc monumentalişti. Existănd o catedră de artă monumentală, nu există şi una a miniaturiştilor. Inegalittea in arte duce l