După mai bine de două decenii de la apariţia primei ediţii (Cartea Românească, 1985), consistentul studiu al lui Ion Pop consacrat "jocului poeziei", reeditat anul trecut (cu câteva adăugiri), reţine atenţia, pe de o parte, prin actualitatea temei abordate, pe de alta, prin rigoarea şi temeinicia demonstraţiei. Despre dificultatea scrierii unei sinteze veritabile consacrate poeziei româneşti din secolul XX, aproape că nu mai este nevoie să vorbim. E de ajuns să observăm puţinătatea studiilor de acest fel, pentru a ne da seama că, în genere, criticilor de la noi le lipseşte apetenţa pentru contextualizări universale şi pentru subtilităţi de ordin teoretic. Cartea lui Ion Pop poate fi socotită, din acest punct de vedere, una dintre excepţiile fericite, cu atât mai mult cu cât erudiţia se asociază, în cazul său, cu o indiscutabilă inteligenţă critică, fapt dovedit cu prisosinţă de fineţea analizelor. Trei sunt aspectele pe care le urmăreşte cu consecvenţă criticul pe parcursul demonstraţiei sale: delimitarea unei arii a liricii dominată tematic de joc, investigarea atitudinii eului liric faţă de lume şi faţă de limbaj (teatralitatea, asumarea ironică a convenţiilor etc.) şi raportarea permanentă a acestora la repere ale teoriei ludice a artei. Încă din primul capitol (Jocul ca lume) Ion Pop trece în revistă câteva dintre punctele de vedere cele mai avizate în domeniu (Huizinga, Caillois, Fink, Gadamer etc.), insistând asupra împrejurării că, sub aparenţa neseriozităţii şi gratuităţii, ludicul ascunde semnificaţii existenţiale mai profunde, în măsura în care oferă o replică simbolică la "jocul lumii". Ca argument este invocată, printre altele, poziţia lui Gadamer care, în Adevăr şi metodă, aşeza conceptul de joc la temelia artei, socotindu-l resortul fundamental prin care opera autentică izbuteşte să depăşească mimesis-ul ca simplă repetiţie, pentru a deveni recunoaştere