"Spioni onorabili"
Daca, inca de la inceputurile diplomatiei, functia de ambasador, ca reprezentant de rang inalt al tarii sale, desemneaza o persoana onorabila, competenta, prestigioasa, motiv pentru care asemenea posturi au fost ocupate adesea de personalitati ale vietii politice, dar si culturale ale vremii lor, asocierea sa cu spionajul poate sa surprinda. Si totusi, este un fapt demonstrat de documente, desigur nu intotdeauna accesibile publicului, ca, inca din perioada Renasterii, dar mai ales in cea moderna, diplomatia s-a asociat cu activitatile informative, deci a presupus, in afara de transmiterea de date si demersuri pe cai legale, si "penetrarea", chiar manevrarea, influentarea mediilor din tara in care slujitorii sai erau acreditati, prin mijloace nu tocmai conforme cu statutul diplomatic, chiar cu normele de etica. Motivatia rezida in complicarea relatiilor internationale, in necesitatea resimtita mai ales de Marile Puteri de a-si asigura superioritatea, hegemonia, prin surprinderea, mistificarea partenerului, astfel incat, pentru a evita confruntari directe sau a obtine castig de cauza pe fronturile militare, diplomatii trebuiau sa devina si combatanti ai "frontului secret".
De altfel, inca in secolele XVI-XVII circula un termen special pentru desemnarea ambasadorilor: "spioni onorabili", iar unuia dintre cei mai importanti practicanti ai "diplomatiei secrete", Casanova, ii apartine dictonul: "Singurii spioni marturisiti sunt ambasadorii".
Treptat, asemenea considerente isi fac loc si in lucrari ale vremii, consacrate diplomatiei. Potrivit istoriculului francez Philippe de Commines, ambasadorii "nu abuzeaza de calitatea lor atunci cand recurg la spionaj si cumpara constiinte", iar Francois de Callieres, membru al Academiei franceze, secretar privat al lui Ludovic XIV, acredita ideea dupa care diplomatul poate fi considerat un "spi
