Este îmbucurător de observat faptul că - în bună parte astăzi, la noi şi nu numai - în drumul lor către ascultătorul avizat producţiile compozitorilor zilelor noastre parcurg un circuit mai scurt. Din laboratorul de creaţie muzica zilelor noastre ajunge relativ repede în atenţia muzicienilor performeri şi mai departe pe scena de concert. Este acţiunea organizatorilor de concert, a festivalurilor de profil, a asociaţiilor specializate în a facilita parcurgerea acestui circuit. Este bine, este mai puţin bine... o vom vedea în perioadele următoare. Căci muzica deceniilor din urmă dispare treptat din programele marilor instituţii muzicale, ale marilor orchestre simfonice, spre exemplu, şi, se retrage - în schimb - în spaţiul restrâns, elitist, rezervat, al festivalurilor specializate, în bună parte... departe de marele circuit al vieţii de concert. O ştim cu toţii, cu secole în urmă - de la Monteverdi la Haydn, atât în spaţiul privat, cât şi în cel public atât în palatul ducelui de Mantua, în curţile de la Versailles, cât şi în primele teatre de operă ale Veneţiei sau în sălile publice londoneze de concert ale sfârşitului de secol XVIII, ale începutului de secol următor - se cânta muzica vremii, se cânta muzică contemporană.

în vremuri mai apropiate, la noi?

Mai este cazul să ne reamintim că la începutul anilor '90 creaţia muzicală autohtonă a fost literalmente excomunicată din viaţa de concert, prezenţa acesteia - indiferent de tematică, de conţinut - fiind asimilată totalitarismului de tip ceauşist? Este una dintre realităţile jenante ale vieţii noastre publice, ale istoriei noastre recente.

"Săptămâna muzicii noi", a "...muzicii contemporane", a apărut astfel drept un reflex firesc privind etalarea libertăţii de creaţie, privind promovarea publică a acesteia.

Nici astăzi nu suntem prea departe deşi lucrurile

s-au schimbat. Sunt excepţii.