Abia acum îmi dau seama că vorbele pe care aveam să le aud peste un minut, două, le reţinusem tocmai datorită acestui fundal de tăcere, când tancul din faţă nu mai încearcă să folosească poziţia înaintată. Stă pe loc. Duduie din motoare. Scutierii prind curaj. La fel soldaţii, din spatele tancurilor, purtătorii găleţilor cu apă, pentru orice eventualitate.
*
Totuşi, mi se pare ceva comic. Dar cuvintele rostite de tânărul acela îndrăzneţ, fraza lui deloc pătimaşă, deloc vulgară, strict literară.
Vreun student, desigur.
El se rupe deodată din mulţimea îngrămădită la răscruce, trece de ea pe Calea Victoriei, singur, pas cu pas.
Avansează între hotel şi Delta Dunării pe calea pustie. E ca şi scara nimănui.
Beligeranţii se privesc între ei. Flăcările abia mai pâlpâie.
Băiatul înaintează încet, printre ele, cu mâinile dezlipite de corp, ca-n westerne, ca să le arate, probabil, celor din faţă spre care se îndreaptă, că nu are nici o armă.
*
Era un băiat destul de scund. Care mergea decis, deşi cu o anumită prudenţă. Mai ales din cauza cioburilor de sticlă pe care călca şi care îl făceau să se dezechilibreze... aşa că, mergând, mersul său scotea scrâşnete stridente.
S-a apropiat de blindatul din faţă. Nu-i mai văd figura, fiind atât de aproape de tanc.
îi văd doar creştetul capului descoperit, tuns scurt.
Aşa că mergând scoate aceleaşi scrâşnete stridente.
Aflându-se el în poziţia aceea, chiar sub fereastra etajului şapte de unde privesc, îl aud de sus, zicând după o pauză mică în care apărătorii, plus soldaţii cu găleţile dindărăt, se clătinaseră uimiţi: ce o mai fi şi cu ăsta? Şi de ce o fi venit singur spre noi, o fi înnebunit?!...
Băiatul tace câteva secunde bune. Pe urmă rosteşte calm, fără să se răstească,... o spune răspicat, deşi cu o urmă de dispreţ în glas:
* @
