Un post de televiziune ne propune un model. Un barbat de vreo 30 de ani, jovial si dispus sa se ofere drept model. Ce are sa ne comunice? Ca e fericit. Ca are nevasta, copil, casa, masina... "si credite?" Ridica din umeri candid: "Ca orice om din lumea asta! "
Aici mi s-a aprins primul beculet. Cu mult inainte de decembrie 1989, pe vremea cand in Romania nu era folosit termenul de credit, ci doar acelea de "imprumut" si "rata", un om mai instruit decat mine (ceea ce nu e greu) mi-a explicat ca orice sistem de rate e facut in favoarea vanzatorului, nu a cumparatorului: cum sa-l faci sa ia ceva pe care, de fapt, nu-si permite sa-l ia.
Ca orice om din lumea asta? Atunci eu din ce lume oi fi? Ce mai are modelul sa ne comunice: ca "pilonul" familiei este sotia sa, care nu-l bate la cap pentru ca sta 14 ore la serviciu.
Aici mi s-a rupt filmul.
Am subinteles ca este vorba despre 14 ore pe zi, nu pe saptamana. Dar familia, am primit asigurari repetate, e unita si fericita. Ei, bine, n-as prea crede. Familia aia poate fi indestulata, multumita, eventual consolata, dar cu fericirea - a se slabi. Tare mult as fi vrut sa stau de vorba nu neaparat cu sotia-pilon, cat cu copilul... Haideti sa punem o data pentru totdeauna lucrurile la punct in acest domeniu atat de nebulos - si pe alocuri nu doar dramatic, ci si tragic, daca numele Raluca Stroescu va mai spune ceva: un sistem (fie el individual, familial, de firma sau la nivelul intregului sistem social-economic al unui stat) care asigura un nivel de trai civilizat doar printr-o munca permanenta de peste zece ore pe zi este un sistem prost. Fie este sever subdimensionat in ceea ce priveste resursele umane - mai pe romaneste, patronul plateste trei oameni sa faca munca a treizeci - fie este prost condus, fie presupusa munca este in fapt doar prezenta de peste zece ore pe zi si patronul este cel pacalit.
