Nu trebuie, întotdeauna, să te vezi sau să vorbeşti des cu cineva atunci cînd s-a definit o relaţie specială, atunci cînd există un fel de comunicare dincolo de o anumită frecvenţă a întîlnirilor ca să înţelegi ce înseamnă aproape. Iar întîlnirile între oameni ţin de conjunctură, de hazard şi, uneori, de Divinitate. Aşa cred că a fost, artistic şi uman, pentru mine, pentru un grup de creatori, pentru un teatru, pentru istorie momentul facerii spectacolului "Hamlet" la Teatrul Naţional din Craiova. Din nou, meritul lui Emil Boroghină că a ştiut să creeze această şansă nu doar trupei sale, ci unor artişti care îşi sporeau afinităţile, frămîntările, obsesiile, unor artişti care îşi trăiau maturitatea împreună. O maturitate pe care aveam să o vedem cu toţii, pe scenă. Tompa Gabor, Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin, Ozana Oancea, Mirela Cioabă, Valer Dellakeza... şi toţi ceilalţi actori din echipa "Hamlet". Dăruiţi, exemplari, profesionişti, cu o nobleţe scenică pe care eu nu o pot uita. Am discutat, atunci, mult pe textul lui Shakespeare, pe nuanţe, pe felul în care contemporaneitatea şi dinamica limbii cer o nouă traducere, ne-am bucurat de giumbuşlucurile lingvistice pe care Adrian Pintea le făcea cu o voluptate formidabilă. Rostea replici întregi în engleză, iar muzicalitatea şi ludicul interpretării lui simple, extrem de simple, imprimau alt ritm frazării, jocului pe scenă, relaţiilor, privirilor, mîinilor, nostalgiilor. Limba engleză cu inflexiuni arhaice, grele, dificil de decodat îşi găsea supleţe brusc în prezentul imediat, în magia scenei. Ochii lui ardeau, energia lui se topea în adoraţia prietenilor lui dragi, provoca noi descoperiri şi direcţii datorită simţului lingvistic şi artistic pe care Adrian Pintea îl avea. Datorită aurei sale. Hamlet-ul lui simplu şi filosofic, aparent alb în joc, auster, spiritualizat, cu un soi de introvertire dureroasă,