Comentez numai fiindcă n-am cum să semnez o carte de Cioran", declară cu fină autoironie Livius Ciocârlie pe la jumătatea cărţii sale Caietele lui Cioran : o carte compusă dintr-o puzderie de fragmente critice, fiecare ataşat unui paragraf al scriitorului citit şi analizat. Dacă nu l-ar comenta astfel, aproape după fiecare alineat, lectura critică ar deveni ineficientă: întrucât Cioran trece fulgerător la altceva şi, adeseori, pune în discuţie ori contrazice de-a dreptul validitatea enunţurilor abia formulate. Nu e aici neapărat proteism la limita labilităţii, destructurare de sine cu garantat efect deconcertant, cât o asumată mobilitate a gândirii producătoare. Nu întâmplător, Cioran ia o profilactică distanţă faţă de expozeul de tip academic, universitar. Dacă profesorii prezintă o gândire etalată, explicativă, legată strâns şi desfăşurată metodic, el are una fulgerătoare, cu sfârşitul unei fraze modificând complet începutul, prin secţionarea circuitului silogistic. Volta finală descumpăneşte şi, în aceeaşi măsură, încântă, şocul iniţial fiind dublat printr-unul final, invers orientat. Cu sângele pus în mişcare de acest mic duş scoţian, cu jeturi reci şi fierbinţi, cititorul trece, aproape în transă, la paragraful următor... Livius Ciocârlie, critic literar fiind (şi încă unul dintre cei mai buni), nu-şi permite o lectură de plăcere. Deşi, la un moment dat, topit de frumuseţea textului parcurs, se întreabă când va fi validată, în fine, specia ce ar consta, exclusiv, din a cita, el nu vrea şi - de fapt - nu poate să-l urmeze pe Cioran fără a-l urmări. Identificarea naivă, însoţirea permanentă a unui mare scriitor, la o respectuoasă distanţă, articularea cu frecvente semne de exclamare a entuziasmului faţă de cele citite: toate aceste reacţii, legitime, însă nefiltrate critic, sunt introduse de Livius Ciocârlie în acolada amplă a unei hermeneutici sclipitoare. Propoz