Demon al analogiilor şi simetriilor perverse, cum îl numea înfiorat de admiraţie un confrate, Luca Piţu ne înfăţişează în ultimul d-sale op elementele unei autobiografii. Adică o analogie şi o simetrie cu sine, oglindă discursivă în care-şi potriveşte chipul în evoluţie, îndatorat unor straturi ancestrale ca şi unor circumstanţe formative, aventuros nu doar în jocurile ideii captate de un verb primejdios de jocular el însuşi, ci într-un plan al existenţei asumate. Chip cu echivalare speculară în durată, în cauzalităţi şi conexiuni. Să-i urmărim cîteva aspecte. începutul e chiar numele auctorial întors pe faţă şi pe dos ca o mînecă, cu contribuţia (imaginară) a Adrianei Babeţi, care-l interoghează pe eseist, alintîndu-se ("Luco, eşti luminos, aşa cum îţi spune numele? Sau întunecos?"), ca şi a fratelui mai mic, care obişnuia a-şi anexa numele de familie obiectelor, în registru hipocoristic: "Măsuţa Piţu, Blidişor Piţu, Ştiobuleţ Piţu, Calendar Piţu, Scăunel Piţu". Ba îl aplica şi organelor corpului: "Ureche Piţu, Năsuc Piţu, Genunchi Piţu, Gura Piţu, Grumaz Piţu". N-ar fi o operaţie ilogică, se grăbeşte a-l scuza pe mezin eruditul frate mai mare, deoarece există "coduri multe ce pedepsesc partea în locul întregului, organul păcătuitor în locul totului individual - islamul rigorist laba hoţomanului taie, sub alte latitudini se smulge limba sperjurului sau ochiul pînditorului şi se scurtează apendicele nasului pretendentului la coroană". Locul naşterii: "Ťinsulať ubucovineană a Căjvănii", topos izolat, ai cărui locuitori descind din Ardeal, neutilizînd graiul local şi posedînd o acută simţire a singularizării. O enclavă a trecutului păstrător de sine, îndîrjit într-o supravieţuire în răspăr cu contextul "socialismului atotbiruitor". Indicele ridicat al neşcolarizării, rezerva faţă de "revoluţia tehnico-ştiinţifică", ataşamentul faţă de vechile meserii şi practici, recep