Bani, profesorii nu prea au, prestigiu, nici atît, aşa că doar două lucruri mai fac încă dezirabilă meseria de dascăl: vacanţele lungi şi lipsa şefului. "Odată ce intră la oră, profesorul e stăpîn pe viaţa lui, nu-i mai zice nimeni ce să facă." E şi o relaţie de putere, profesorul (bun) domină clasa, o ţine în mînă, o modelează. E - trebuie să fie - un pic histrion, dar dacă dozează bine sinceritatea, are toate şansele să placă, să fie acceptat şi, în definitiv, să-şi facă înţeles mesajul. Pînă la urmă, nici măcar foarte bun specialist nu trebuie să fie, dacă ştie să compenseze cu şarmul personal şi cu înţelegătoare îngăduinţă.
E şi nu e aşa. Relaţia cu elevii, cu studenţii nu e niciodată lineară, e complicată de faptul că nici una dintre părţi nu se dezvăluie complet celeilalte.
Cît priveşte independenţa... Pînă să intri la ore, trebuie totuşi să treci prin cancelarie sau pe la catedră sau pe la secretariat. Şi-apoi, oare nu contează şi la ce ore intri? Totul depinde de (di)rector, de decan, de şeful de catedră... Puterea şefilor. Avem şefi peste tot: la universitate, la minister. Se zice că noi, Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, mergem în pierdere, avem datorii. De parcă universitatea e fabrică de mezeluri. Sîntem pe primele locuri pe ţară la capitolul cercetare (număr şi mai ales valoare a publicaţiilor), dar mergem în pierdere... Avem contracte de cercetare. Nu vedem un ban, nu putem cumpăra noi nimic, pentru orice, de la calculator la caiet sau pix trebuie făcut referat, luate aprobări, se fac achiziţii centralizat; vezi Doamne, să nu se facă vreun abuz. Trebuie să justificăm fiecare cent cheltuit într-o deplasare, durează zile şi nopţi completarea hîrtiilor la o fază de contract; iar de cercetare nu pare nimeni interesat, grosul hîrtiilor se referă numai la devize contabile.
În ultima vreme, pe lîngă puterea şefilor,
