O spun de la început, ca pe o precauţie: sînt un simplu cititor. Bine, admit, nu chiar atît de simplu. Sînt un cititor snob. Îi citesc şi recitesc mai ales pe cei mari. Cum cei mari sînt, slavă Domnului, atît de mulţi (e o înghesuială de autori de prim rang pe rafturile timpului meu, încît mă simt ca într-un labirint borgesian), am de unde alege. Sînt, vreau să spun, sensibil la premianţi.
Laureaţii îmi creează emoţii şi curiozitate intelectuală maximă. Cine ia Nobelul trebuie citit, dacă nu l-am citit înainte. Am avut, astfel, surprize plăcute. M-am întîlnit cu Naipaul după 2001, cu Coetzee după 2003 şi cu Pamuk abia de un an, iar acum cei trei autori, care există în biblioteca mea datorită Nobelului, sînt printre primii mei favoriţi. Am şi eu stuporile mele în legătură cu acest premiu. De pildă, cum de Philip Roth şi John Updike sînt nepremiaţi? De pe această poziţie, simt că am ceva de spus în dezbaterea recent reinventată despre Nobelul literar românesc. De cînd mă ştiu, aud povestea asta cu Nobelul pentru România. Înainte de 1989, totul era o legendă. Se vorbea şoptit, dar se auzea bine. Zice-se că Blaga, Sorescu şi Nichita Stănescu au fost aproape, în anumite momente ale biografiilor lor. Ştiu, din sursă sigură, că Mircea Eliade, de la Chicago, îşi dorea mult acest premiu pentru prozele lui. Dar, fatalitate, nu ne-a ieşit niciodată!
Cotidianul a readus în atenţia publicului discuţia despre Premiul Nobel pentru literatură acordat unui român. E foarte bine. La urma urmei, obsesiile se vindecă vorbind abundent despre ele, o poate confirma orice psihoterapeut. Cotidianul a făcut însă un pas în plus. A încercat să curme lamentaţiile, să suprime zvonurile şi să înăbuşe pornirile conspiraţioniste, abordînd chestiunea în termeni tehnici. Cotidianul a prezentat procedura de nominalizare şi, apoi, de alegere a laureatului. De asemenea, a început un fel d
