În cea mai recentă dintre cărţile sale (Despre ură, Humanitas, 2007), dl Gabriel Liiceanu notează că "ura poate dura la infinit şi crima prin care ea se satisface poate fi repetată". Văd în adevărul acestei observaţii sursa vitalităţii de care se bucură - sub ochii noştri cel mai adesea îngroziţi - noile manifestări ale "comunismului" transpus acum în cheia "capitalismului sălbatic". Pe urmele lui Julien Benda, Liiceanu analizează vîrsta urii cultivate sistematic, adică încurajate să atingă proporţiile resentimentului universal. Trăim încă sub acest semn epocal, deşi ar fi fost normal ca mult clamata "moarte a ideologiilor" să ne arunce la loc, în era ceva mai paşnică a resentimentelor "private".

Ura este omniprezentă în societatea românească. O simţi vibrînd în aerul public. Vezi cum undele sale otrăvite se propagă nestingherite, penetrînd sufletele şi marcînd comportamentul dominant. Întrucît vieţuim sub stăpînirea acestui sentiment necontrolat, discursul creştin, orientat spre înţelepciunea de a spera în judecata lui Dumnezeu, şi-a pierdut oarecum actualitatea. Eu văd însă aici prilejul optim pentru a testa, pe viu şi la tot pasul, valoarea viziunii evanghelice. Mi se pare că inadaptarea de care par că dau dovadă justifică toate aşteptările. Departe de a mă descuraja sau a mă împinge spre cinism, ostilitatea mediului înconjurător îmi sporeşte compasiunea şi îngrijorarea faţă de soarta ultimă a celor care-mi arată că au luat-o razna.

Creştinismul este aristocratic, dat fiind că propovăduieşte "calea cea strîmtă", selecţia eshatologică, separarea "grîului de neghină". Dar şi pentru că întemeietorul acestei religii este Domnul prin excelenţă. În româneşte, "Dumnezeu" vine de la Dominus Deus. A-l imita pe Hristos înseamnă a încerca din răsputeri să fii tu însuţi un Domn. Şi Fecioara Maria este privită ca Doamnă. Bărbat sau femeie, omul iniţiat în tain