Faţă de cei cîţiva care duminică 3 iunie a.c., la ora 20, s-au uitat pe B1 TV la Un film cu o fată fermecătoare, mă simt dator să le povestesc ce s-a întîmplat, în urmă cu exact 40 de ani, cu această Ruxi de Bucureşti; nu a fost chiar fermecător.
În centrul scenariului pusesem o fetişcană care voia să devină artistă de cinema, "dădea" la Teatru şi cădea cum se cade, dar nu se lăsa şi călca în picioare tot ce era de călcat ca să ajungă şi ea la Buftea. Şi ajungea. Fata nu era o tîmpiţică oarecare, dar nici genială; avea lipsuri morale evidente, dar şi calităţi bine ascunse; voia s-o răzbească în soartă şi nu ştia cum. Ceea ce îi dădea o umanitate demnă de analiză, între meschinărie şi aiureală sufletistă. Era un produs mediocru din care se putea mînca o pîine, ştergîndu-te mulţumit şi politicos pe gură, după aceea. Fără să generalizez pripit (o, termenii epocii!), încercam o critică - poate prea puţin brutală - a mediocrităţii la o vîrstă dificilă, postadolescenţa. Lucian Bratu lucrase cu subtilitate, poate prea multă, dar filmul impunea o atmosferă morală. Margareta Pîslaru - ideea lui Lucian Bratu - era senzaţională.
La patru zile după premieră, filmul a fost scos de pe afişierul Scalei, fără vreo explicaţie. Imediat au apărut cronici viguroase (în Scînteia, România liberă, Informaţia Bucureştiului, Luceafărul) care l-au ras din p.d.v. moral, ideologic, politic ş.a.m.d., denunţînd că tineretul nostru nu este aşa. Fireşte că tineretul nu era aşa. În nici un film din lume, tineretul - ca substantiv cu articol hotărît - nu poate fi cumva. Fiindcă arta nu se ocupă cu articolul hotărît. Substantivele ei sînt proprii (Ana Karenina, doamna Bovary, bietul Ioanide) şi comune, cu plural cît mai nehotărît. Un centru de documentare se ocupa cu problemele tineretului, numite doct juventologie. "Filmul cu o fată fermecătoare" se ocupa de o fată al cărei destin in
