1969, iulie
În interiorul unei importante biserici müncheneze (Frauenkirche), există un loc din care nu se vede nici o fereastră. Restauratorii din secolul al XVIII-lea l-au numit "pasul diavolului". Efectul obnubilant al prezenţei demonice. Eşti sub puterea acestei prezenţe, cînd nu vezi nici o ieşire, cînd te simţi "arestat" în propria ta închidere.
*
În biserica Sankt Sebaldus din Nürnberg, mormîntul "patronului" e decorat cu melci. Ni se spune că melcul e un simbol al morţii. Dar nu poate fi vorba de un strict simbolism funerar. Corelaţia melcului cu ploaia, cu umezeala vulvei, cu morfologia spiralei (cochilia) trimit, mai degrabă, la ciclurile fertilităţii, ale alternanţei dintre moarte şi reînviere. (Vezi mişcarea coarnelor, care se ascund şi reapar, ca într-o ritmică a eternei întoarceri.)
*
Călătorie versus sedentarism. Cine are orgoliul de a nu se repeta, cine se simte ofensat de convenţii şi stereotipii simte mereu nevoia irepresibilă de a pleca. Nu te poţi dărui decît o singură dată. Apoi, te repeţi. E preferabil, de aceea, ca după dăruirea dintîi, cea adevărată, să schimbi locul şi oamenii. Călătorul par excellence este Don Juan. Nimic mai deprimant, mai dezamăgitor, mai nefiresc, decît să ţi-l închipui pe Don Juan în ipostaza soţului "aşezat", copleşit de ticurile cotidiene ale conjugalităţii. Don Juan în papuci! Interzicînd, sau îngreunînd, călătoriile, comunismul se apără de dimensiunea donjuanescă a omului: înlocuieşte infidelitatea fertilă, patosul noutăţii, cu fidelitatea impusă a unor personaje statistice. Spiritul ascetic al comunismului - o imitaţie satanică a ascezei monahale, care e, de fapt, apogeul călătoriei, saltul dincolo de lume, evadarea în sus. Monahul e liber, în numele credinţei, de toate fidelităţile: un Don Juan destrămat de extaz.
1973, vara
A fi "angajat", a avea o viaţă "orientată"
