Răsfoind reviste vechi, am dat peste relatarea unui călător francez, din care se vede cum arăta capitala "Valahiei" acum 170 de ani. Informaţiile care urmează se găsesc în Magasin universel din 1836 şi mi se pare că n-au fost încă observate la noi.
"Oraşul acesta, stropit de rîul Dumboviţa, este situat într-o adîncitură, de aceea străzile sînt tare murdare şi aerul ce se respiră acolo foarte nesănătos. Străzile erau, pînă de curînd, acoperite cu bîrne mari aşezate transversal, aşa că li se zicea poduri, nume pe care l-au păstrat, deşi cele principale sînt acum pavate cu bucăţi de stîncă aduse de la munte.
Casele din oraşul propriu-zis n-au, de obicei, decît un singur etaj, iar zidurile lor de cărămidă au un metru grosime. Acest fel de a construi este impus de veşnica teamă de cutremurele de pămînt, a căror frecvenţă şi intensitate au fost uneori fatale celor care nesocoteau precauţiile acestea. Pentru a acoperi casele se folosesc scîndurele de brad; totuşi unele dintre ele sînt acoperite cu olane sau chiar cu plăci de tablă.
Numeroasele mahalale care înconjură oraşul sînt adevărate sate, înfăţişare pe care le-o dă construcţia lor.
La Bucureşti nu-i de văzut nici un monument naţional sau istoric. Urmele unei şosele construite de romani, zisă calea lui Traian, care ducea de la Dunăre în Transilvania, şi biserica clădită la Curte de Argiş de către Radu Negru sînt singurele monumente care amintesc de cîteva evenimente care s-au petrecut în Valahia.
Într-o zi senină, panorama Bucureştilor are un efect puternic şi produce asupra europenilor o impresie adîncă, ce le trezeşte amintirile feerice pe care le au despre Orient; ochii lor sînt orbiţi de strălucirea cupolelor metalice de la două sute de biserici; poveştile din O mie şi una de nopţi le revin în minte; nu mai respiră decît parfumul de santal şi aloe; ei înaintează spre oraşul fer
