Să nu-i fie de deochi de viaţă!

"Comicii sunt de fapt oameni trişti. Nevestele artiştilor de comici au o misiune grea. Trăiesc lăngă nişte oameni trişti." Aşa a oftat Nae Lăzărescu făcănd radiografia sufletului celui care seară de seară stărneşte hohotele de răs ale unor săli pline de spectatori veniţi să rădă de comici.

Să nu-i fie de deochi de viaţă!

"Comicii sunt de fapt oameni trişti. Nevestele artiştilor de comici au o misiune grea. Trăiesc lăngă nişte oameni trişti." Aşa a oftat Nae Lăzărescu făcănd radiografia sufletului celui care seară de seară stărneşte hohotele de răs ale unor săli pline de spectatori veniţi să rădă de comici. De altfel, şi Sebastian Papaiani povestea că un trecător pe stradă i-a spus intr-o zi cu glas poruncitor: "Băi Papaiani, să nu mori că nu mai am de cine răde!". Cu toate acestea, in aceşti aducători de răs din copilărie incolţeşte un bob de umor care apoi creşte-creşte şi devine spectacolul de revistă. Doru Octavian Dumitru a inceput să fabrice bancuri incă de la grădiniţă. Educatoarea o ruga pe mama micuţului Doru Octavian să vină mai devreme şi să-l ia acasă de la grădinţă inaintea celorlalţi copii. Şi asta fiindcă, dacă Doru Octavian Dumitru rămănea pănă la ora de inchidere, ceilialţi copii nu mai voiau să plece acasă, ba, mai mult, se amuzau şi părinţii veniţi să-şi ia odraslele. Fiindcă prichindelul Doru Octavian turuia vorbe atăt, de pline de haz incăt ii captiva şi pe colegii de grădiniţă şi pe părinţii lor, care uitau de timp ascultăndu-i snoavele. Zgăndăriciul hazului nu-i dădea pace incă din copilărie nici lui Romică Ţociu. In Craiova natală, Romică in pantalonii scurţi şi maieul lălăi ieşea in faţa porţii cu un sertar de dulap, folosindu-l pasămite ca acordeon, şi cănta spre amuzamentul trecătorilor. Apoi, sertarul era rapid transformat din "acordeon" in obiect de colectat bani de la trecători