Să fie aproape trei ani de atunci! „Urmează Năstase! Şi pe urmă, Berlusconi!“, zicea, convins, Babi, în răcoarea serii de vară, sub nuc, după ce, la aparatul de radio, crainica tocmai relatase ultimele isprăvi (puneri sub urmărire) anunţate de Ionel Blănculescu, spaima corupţilor - mai ales pe ecranele televizoarelor - la acea vreme. Zâmbeam neîncrezător, Berlusconi era prim-ministru, ca şi Adrian Năstase - aşteptat într-o vizită de lucru la Craiova. „Vine să-şi ia banii de la Universitate?“, mă întrebase un prieten întâlnit pe stradă. „Primeşte 60 de milioane pe lună, e profesor aici“, adăugase. Eu primeam trei de la un ziar pentru care presupusa activitate de cadru didactic în urbea noastră a primului-ministru şi de câte ori îl văzuseră, pe viu, studenţii nu erau subiecte de interes (cum nu erau nici pentru restul presei).
„Uite un licurici!“, zicea tanti Păsărel, privind undeva, lângă maşina Lancia parcată în curte. „Da, mamă. Licuriciu’!“, răspundea Babi, curăţând nuci. „Nu-l văd“, îl căuta cu privirea tanti Sanda. „E acolo!“, o asigura Babi. „Îl vede mama!“; „A dispărut! Ba, uite-l, a apărut iar! O luminiţă! De scurtă durată!“, susţinea tanti Păsărel. „Da. Uite-l!“, zicea Babi, fără să-şi ridice ochii. „Am văzut odată, pe o verdeaţă, o mulţime de licurici! Sute, sute, poate chiar mii de punctuleţe luminoase!“, îşi amintea tanti Păsărel, cu glasul ei de 80 de ani. „Eram ieri în cimitir, la Ungureni, lângă cavoul Nedelcilor“, a întrerupt-o Babi, „şi sun la taxi: «Domnişoară, aş dori o maşină». Îi spun unde sunt şi ea, candidă: «Trei minute, coborâţi!»“. Râdeam, apoi tanti Sanda a început o poveste despre bunica mea, îngropată tot lângă Parcul „Romanescu“, despre anii de prigoană şi de închisoare sub comunişti şi despre unchiul meu (fratele tatei) venit (rănit) de pe front, de sărbători, în 1944. Bunica avusese un vis şi nu voia să îl lase să plece înapoi: „M
