- Nu vreau suc adevăraaaaat! - ţipă fetiţa, cît o ţin plămînii.
- Nu e, mamă, suc adevărat, e Fanta, de care îţi place ţie - încearcă să o liniştească mama.
- Mă minţi, miroase a suc natural! - replică fetiţa, fără drept de apel, şi se întoarce hotărîtă cu spatele la oroarea din paharul pe care i-l întinde maică-sa.
Ultima dată ne întîlnisem cu familia B. la ţară, la bu-nici. Atunci încercau să-i dea fetiţei lor de trei ani lapte de la vacă, dar n-au avut mai mult succes decît acum. Fetiţa a luat, veselă, o gură, apoi a scuipat-o îngrozită: Pute! - a mai apucat ea să exclame înainte de a izbucni în lacrimi.
Am aflat zilele trecute că vecinii noştri croaţi au dresat albinele să recunoască minele. Le-au pus mîncare pe nişte mine rămase din război şi astfel le-au învăţat să asocieze mirosul de nitrotoluen al minelor cu acela de mîncare. Simplu: de cîte ori le miroase albinelor a mine anti-tanc sau mai ştiu eu de care, pac! se aşază pe ele şi aşteaptă papa bun!
"În jurul meu se-ntinde cîmpul în toată oroarea sa, nesfîrşita întindere de plictiseală şi clorofilă în care se înfăşoară zi şi noapte Ruralii... covoarele păduchioase ale păşunilor, rogojinile de graminee comestibile, tufele scîrbos păroase ale păduricilor, erecţia obscenă a copacilor înalţi... Ah! tăcerea cîmpiei... glasurile informe ale lighioanelor parazite, vacile agăţate de fîn ca păduchii de perii pubieni, turmele de animale atît de larvare încît parcă ar fi nişte rădăcini ieşite din pămînt şi păscînd... sunetul moale şi vătămător al legănărilor ramurilor, foşnetul pasiv şi behăit, aplecarea constantă în bătaia vîntului de-ţi vine să verşi... vorbirea urlată a lucrătorilor, graiul Ruralilor... Urăsc această margine de verdeaţă ce se-ntinde în jurul Urbei noastre, albumina fleşcăită cu care trebuie să se hrănească gălbenuşul. Numai la noi, în spatele pietrelor din care sînt
