Şi-au dobândit meşteşugul de la Dumnezeu, numai că, neavând suflare divină, au pus vasele la ars pentru a dăinui. Sunt meşterii olari din Oltenia, Muntenia, Ardeal, Moldova, Bucovina sau oricare colţ de ţară.
Un alt tip de lectură a satului românesc, minunat încifrată de-a lungul vremurilor, scrisă de meşteri, aşa s-ar putea traduce munca de creaţie a olarilor. „Smulse pământului, îndelung modelate în rotirea lor halucinantă de mâinile meşterului, apoi date cuptoarelor pentru a fura ceva din arşiţa focului care purifică spre dăinuire şi, în final, învăţate să «vorbească» limbajul străvechi al semnului incizat sau pictat“, după cum afirma profesorul doctor Mihai Viorel Fifor, directorul Muzeului Olteniei Craiova, vasele îşi ocupă locul lor în povestea satului românesc. Sunt obiectele în care olaru se oglindeşte permanent, care vorbesc despre o poveste veche, care se pierde undeva în negura timpului. O naraţiune din care nu lipseşte dialogul inedit, care se naşte între el, meşterul olar, şi obiectul care i-a naştere din mâinile sale.
Poveşti cu iz de vechi
Sunt naraţiuni frumoase, care vorbesc despre oameni, despre artă, despre un stil de viaţă inedit. Astăzi, o altă poveste se naşte. Este cea a meşterului olar din Oboga, Grigore Ciungulescu. Obogean din tată în fiu, născut într-o familie cu tradiţie în arta olăritului. A deprins acest meşteşug de la părintele său. Avea vreo 14 ani când s-a apucat serios „de treabă“. Chiar dacă la început a stricat, a găsit răbdarea şi talentul de care avea nevoie. A descifrat limbajul meşterilor. A stat, a ascultat ceasuri întregi cum bătrânul tată vorbea cu vasele care se năşteau din mâinile sale pricepute. Amintiri plăcute, clipe memorabile... „Tata încărca ochi carul cu capete de oale şi mergea la negustori şi la târg. Un cap de oale cuprindea o sută de vase. La rândul lor, vasele se împărţeau în b
