Aceasta regiune a dat dureri de cap istoriei noastre contemporane. De Transnistria este legata toata epopeea sinistra a deportarilor, ceea ce a facut ca Romania maresalului Antonescu sa fie privita si acum de catre opinia publica internationala ca un stat care la mijlocul veacului XX si-a adus o contributie nefasta la Holocaust. Prin vointa lui Stalin, Transnistria a intrat in alcatuirea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti ca in acest fel componenta etnica sa fie masluita, iar romanii sa ajunga sufocati de felurite minoritati. Dupa ce Basarabia a reusit sa se desprinda la inceputul anilor ‘90 de colosul rusesc, Transnistria a ramas ca un pinten infipt de fostul ocupant in coasta republicii ce spera ca este libera. Acest teritoriu nu a recunoscut niciodata autoritatea centrala de la Chisinau, ducand o constanta politica secesionista. In felul acesta a putut sa condamne grupul Ilascu la ani grei de inchisoare. Spus simplu, Transnistria este o anomalie de-a lungul ultimilor 17 ani si inca mai este. De curand o stire ne-a pus pe ganduri. Igor Smirnov – personaj pe care omonimia cu celebra vodca nu ni-l face deloc simpatic – a cerut Rusiei sa-si suplimenteze contingentul din regiune de la 1300 de militari pana la nivelul de 2500 si a respins propunerea de trimitere a unei forte internationale de mentinere a pacii. In spatiul ruso-sovietic, asa cum se stie, au domnit tot timpul dezinformarea si secretomania. Cand Gorbaciov a lansat conceptul de glasnost, acesta a venit ca o lovitura de maciuca. Cum adica sa poata fi transparenta intr-o tara caracterizata tocmai prin politica diabolica a ascunderii adevarului? si cu glasnost, si fara, Kremlinul si-a urmarit consecvent interesele, chiar daca – logic – si-a inmanusat pumnii de otel in catifeaua diplomatiei. Un bun exemplu al unei asemenea politici duplicitare il reprezinta chiar atitudinea in cazul Transnistriei. Pe