Presedintele Basescu promitea o "surpriza placuta pentru Europa"; recitalul dat de Romania imediat dupa aderare a fost insa o catastrofa.
Desigur, premisele ne erau favorabile. In 2005 si 2006, Romania adunase capital de incredere la Washington si in statele membre ale UE. Primele rezultate ale campaniei anticoruptie impresionasera, politica externa era ferma si predictibila. Nefericitul episod Atanasiu-Irak fusese compensat de buna prestatie a mai multor ministri aflati pe atunci in cabinet si de faptul ca presedintele Basescu parea totusi sa tina haturile. Au mai fost ceva semnale de alarma: amatorismul numirii comisarului roman si explozia de ura din Parlament cu ocazia condamnarii comunismului prevesteau furtuna, dar nu au fost luate serios in seama. Asa ca de Anul Nou sarbatoream cuprinsi de optimism: ministrii de externe ai "greilor" Europei, alaturi de Basescu, Macovei si Ungureanu in Piata Universitatii, comisarul pentru Extindere, alaturi de Tariceanu, Olteanu si alti liberali in Piata Revolutiei.
Doar cinci luni au trecut de atunci si trebuie sa admitem ca am facut tandari acest capital de simpatie, ca ii punem in dificultate pe avocatii aderarii la termen a Romaniei si complicam procesul de extindere, caci, de-acum incolo, Bruxelles-ul va sufla si in iaurt.
Nu e doar o problema de imagine. In aceasta perioada de maxima vulnerabilitate politica, Romania a fost practic absenta tocmai de la marile dezbateri pe care le-a provocat sau care ii influenteaza interesele. Initiativa la Marea Neagra, lansata de Traian Basescu in 2005, a fost preluata de Uniunea Europeana. Comisarul Benita Ferrero-Waldner a adaugat "Sinergia Marii Negre" altor doua politici de vecinatate ale UE (EuroMed si "Dimensiunea Nordica", lansata in 1997 de Finlanda); presedintia germana a UE o va include in raportul de revizuire a Politicii Europene de Vecina
